Non-alb

-Albul e plicticos! a explicat pisica de treflă, întorcând ceaşca şi lăsând zaţul sa se prelingă în zoaie premonitorii.

-Da-da-da, albul, albul e de rahat albul. De rahat e albul. Rahat! corbul de zgură avea răul obicei de a repeta cuvintele anapoda, fără nicio noimă, însoţind fiecare rostire cu enervante bătăi din aripi. Era întotdeauna de acord cu cel care vorbea, indiferent cine era acesta, mutându-şi entuziasmul de la un vorbitor la altul, cu aceeaşi uşurinţă cu care un bob de piper se poate preface în semn de punctuaţie pe un vechi manuscris.

Întrunirile comitetului pentru culoarea zăpezii aveau loc periodic în vechiul depou din care doar acoperişul mai rămăsese, atârnat în aer, fără sprijinul unor ziduri, agăţat doar de certitudinea necesităţii. La ultima întrunire, cineva observase că certitudinea necesităţii s-a cam şubrezit şi poate ar fi bine ca acoperişul să se sprijine şi pe raţionament sau măcar pe deducţie. Ca mai mereu, membrii comitetului au căzut de acord că aceasta nu este, totuşi, o urgenţă.

-Paradoxurile sunt mai enervante decât trigonometria! a bombănit talpa de bocanc.

-Da-da-da, trigonometria e de rahat trigonometria. Mai de paradox decât rahatul! corbul de zgură, ca întotdeauna, era de acord.

-Da. Poate, dar pajiştile metafizice sunt încă o necesitate! mormăie şi câinele de porţelan al lui Euclid.

-Metafizice? De ce metafizice? se interesează, mai mult formal, umbra piramidei.

– De ce nu?

-Corect! a sărit Vezuviul. Corect! Dar dacă nu alb, atunci ce culoare?

Pisica de treflă a pufnit de treizecişişapte de ori înainte de a-i răspunde:

– Non-alb!

-Ha! N-ai pufnit decât de treizecişişase de ori! s-a grăbit substantivul comun să o pună la punct.

-Învaţă să numeri! a răspuns pisica, socotind în gând distanţa de la şarpele de pâslă până la un nivel de trai civilizat.

-Non-albul e o culoare? şopteşte eclipsa de nori, trăgând-o de mână pe ghina de tobă.

-Naiba ştie? i-a răspuns ghinda. Albastrul e non alb?

-Încetaţi cu şuşoteala, acolo în spate! le-a pus la punct Vezuviul.

Pisica de treflă l-a privit chiorâş. A pufnit de treizecişişapte de ori, numărând cu voce tare, ca să nu mai existe îndoieli, apoi l-a întrebat:

-Până la urmă, dumneata eşti membru aici sau nu?

Vezuviul i-a aruncat o privire crâncenă corbului de zgură, care tocmai se pregătea să-şi îngâne îngânarea. Abia apoi a răspuns:

-SUNT!

-Majusculele sunt inutile când vorbeşti! l-a pus la punct trestia complicată. Doar când scrii te foloseşti de ele! Chestie de bună creştere!

-Să revenim! şi-a rostit porcul retoric chemarea la ordine. Cu El a vorbit cineva?

Tăcere. Tăcerea nu era de cea mai bună calitate, poate din cauza ingredientelor, poate din cauza procesului de fabricaţie, cert e că era o tăcere de calitate inferioară.

-Deci cu El n-a vorbit nimeni? Ce vrea El nu interesează pe nimeni? s-a avântat porcul retoric în vaste interogaţii.

-Nu! Nu! Nu! i-a răspuns talpa de bocanc. Nici nu ştim cine e El. Nici nu ştim dacă există. Nici tu nu ştii, dar îl invoci mereu!

Apoi au amuţit cu toţii. Ningea.

-Ninge! a şoptit corbul se zgură şi nimeni nu s-a mirat că de data aceasta nu îngâna pe nimeni.

Tăceau. Priveau. Ningea.

-Ce culoare are zăpada? a întrebat pisica de treflă, ţinându-şi ochii acoperiţi cu o bucată de duminică.

-Albă… – au murmurat cu toţii.

-Rahat! Albul nu e culoare! a spus cineva. Nu se ştie cine.

-Doar să nu ningă prea mult, că atunci se dărâmă acoperişul… – a mormăit Vezuviul.

-Ne umplem naibii de alb! a mai spus şi porcul retoric.

-Iar albul nu e culoare!

Cineva uitase să lipească plicul în care fusese pusă lumea.