Ăia de afară

Există un soi de tălâmbă preocupare pentru tot ce are legătură cu „ăia de afară”. Dacă vine vorba despre alegerile europene şi constatăm că, printre candidaţii cu reale şanse de a fi bruxelizaţi prin efectul curentului de listă, se află şi făpturi bizare, cu o echipare intelectuală de strictă supravieţuire, atunci ne tulbură subit întrebarea „ce vor crede ăia de afară despre noi?”. Că prostia înghesuită într-un mecanism biped nu ne e nouă de folos, asta îngrijorează mai puţin. Noi oricum suntem singura ţară din lume care deţine resurse colosale dintr-un element pe care Mendeleev ar fi făcut bine să îl înghesuie în tabloul periodic: Descurcăreţiu.

Cea mai fioroasă prostie nu ne deranjează, în principiu. Doar să nu fie văzută de „ăia de afară”. Aici, în incintă, consumăm cu lăcomie monumentale cantităţi de imbecilitate, lăbărţându-ne într-un rânjet care abia mai încape între frontiere. Mitocănia e nostimă, golăneala chiar admirabilă, dacă se consumă „în interior”, lângă taraba naţională. Când o văd „ăia de afară”, devine rezon de preocupare, de parcă am fi devenit un soi de girafă îngrijorată doar de dâra umbrei pe care o lasă în urmă.

Traian Băsescu îşi strunea mojiciile în funcţie de reacţiile entităţilor bio-luminescente. Ponta ne lămureşte că trebuie să mototolim o specie de concordie în şanţul dintre instituţii, pentru că aşa ne-au povăţuit „ăia de afară”. La Eurovision, de fiecare dată ai noştri sunt cei mai buni, dar ne lucrează mânăriile celor de afară, noroc cu voturile românilor, tot de afară.

Când descoperi că nu mai ai propriile criterii, orice poate deveni criteriu, în cazul nostru, judecata, părerile sau mormăielile celor „de afară”. Asta când nu ne baricadăm în beciul naţionalismului răcnit şi de acolo dăm în fandacsie, iar din fandacsie…

Dacă un bou produce în CV suficiente referiri la nume de localităţi/instituţii/berării/ cherhanale de afară, devine brusc interesant, glasul său capătă, parcă, o anume muzicalitate, iar balega scăpată în mijlocul potecii devine o chestie de mare subtilitate, încărcată de profunde, dar inaccesibile, înţelesuri. Conţinutul ridicat de „afară” în biografie, îl transformă din bou în expert. În orice.

Drumul pe care urmează să treacă nu ştiu ce demnitar străin trebuie repede asfaltat, pomii daţi cu var, că trebuie să facem impresie bună. Asfaltul devine ingredient de PR. La chefuieli, românii risipesc şi ultimii gologani, nu din porniri generoase, nici din din cale-afară ospitalitate, ci pentru a se fuduli.

Apoi, într-un târziu, ne mirăm că, în ciuda strădaniilor, deşi ne scremem, „ăia de afară” se încăpăţânează să ne vadă nu aşa cum vrem noi să ne arătăm, ci aşa cum, de cele mai multe ori, suntem. Şi atunci ne apucă dracii. Pe ăia de afară! De ce am asfaltat noi poteca? De ce am văruit pomii şi am cheltuit pe icre negre?

Şi tot aşa, zi după zi, ne cheltuim nimicul încercând să părem şi nu facem nici cel mai mic efort pentru a încerca să devenim.