Nea Stere şi ştirile

-Uite-l p-al lu’ Colivă! Mătreaţă, fă-te că dormi!

Nea Mătreaţă face ochii mari, reperează personajul, are un atac de panică, scurt, din încheietură, îşi trage şapca verde pe ochi, întinzând de cozoroc cât să-l umbrească bine, apoi îşi lasă bărbia în piept şi exersează un pufăit gâjâit, ca omul care ar sforăi, dar se ruşinează să o facă în timpul programului de lucru, pe banca din faţa blocului. Nea Stere se caută şi el de cozoroc, dar fesul din dotare nu e proiectat cu asemenea îndrăzneţe accesorii, aşa că îşi varsă capul pe spate, gura deschisă şi intră în proiecţia unui pui de somn. Din poziţia prăbuşit într-o vrednică adormire îmi mârâie:

-Vecinu’, du-te, bre, că vine al lu’ Colivă şi ăsta aduce doar veşti rele, ‘tu-l în paş’ pe ştreangu mă-sii! Cum crapă careva ăsta umblă prin cartier să ducă vorba…

Mă uit spre personajul evocat. Mic, crăcănat, cu o statură lăbărţată, nu e nici înalt, nici lat, e anapoda, cu o anatomie care parcă s-a pornit să crească în toate direcţiile, dar s-a răzgândit. E adus de spate, dar nu îndeajuns ca să se cheme cocoaşă. Are burdihan, dar crescut parcă mai mult într-o parte. E crăcănat şi merge de parcă la fiecare pas leapădă o băşină. Se scarpină în cur în timp ce merge, tuşeşte, scuipă, îşi potriveşte fesul,se opreşte în mijlocul drumului şi îşi astupă o nară cu un deşt, după care bagă balistică într-un muc proiectat temerar pe asfaltul primăriei. Râgâie scurt, se mai scarpină o dată în cur, apoi cu acelaşi mers dezordonat, de parcă stă să se desfacă din şuruburi, se apropie de importantul edificiu care e banca din faţa blocului.

Se uită la nea Stere. La nea Matreaţă. Se scarpină în cur şi îşi miroase mână. Ridică din umeri de parcă ar fi deja acomodat cu ideea că dacă te scarpini în cur, mâna nu are cum îţi mirosi a lavandă. Zgândărea în borta nasului, adună material de o micro-ghiulea, pe care o catapultează în spaţiul urbei, într-o mişcare expertă a degetului arătător pornit pe poteca degetului mare. Fără să se uite la mine, mă întreabă:

-Ăştia se face, hă?

-Poftiţi? aduc eu politicoasă mirare.

Nu mă ia în seamă. Îi dă un şpiţ, lui nea Stere, în fluierul piciorului şi zbiară;

-Hai, bă, nu te fă, hă! Că te-am ‘zut ‘e ‘epa’te, hă!

Vorbeşte într-un fel aparte, confiscând consoane, dar compensând cu un „hă” repetat periodic. Nea Stere se adună, resemnat cu situaţia:

– ‘tu-i hodoroşca mă-sii, că nu mă laşi să dorm! Ce-i, bă Colivă? A mai crăpat careva!

Ăla hlizeşte. Scuipă şi face semn spre nea Mătreaţă. Zice:

-‘i, bă, nu te mai ‘ce, că ştiu, hă c’ nu dormi!

Nea Mătreaţă execută şi el o înjurătură de înviorare. Nea Stere încearcă să reducă la minimum durata de intersectare a orbitei cu cel purtând nume (sau poreclă) de nutrimente de rit funerar.

– Ce-i, bă? Nu vezi c-avem treabă? Zi, cine a crăpat?

Ăla râgâie. Tuşeşte. Scuipă. Zice:

– O ştii pe alde, hă, Steluţa lu’ Animalu’?

-Ce-i cu ea?

-Pe sor’sa, Lizeta, hă, care s-a mă’itat fă’ă acte cu arabu, care, hă, se ţi’use ‘nainte cu a lu’ Belitu, o ştii, hă?

-A murit?

– Nu, bă, hă! Alde fie-sa, hă!

– Aia a murit?

-Ce-ai, bă, cu morţii? Păi, ce , hă, io-s piază rea, să zic doar de ăi care o mierleşte?

Nea Stere şi nea Mătreaţă se privesc cu un soi de scârbită complicitate. Zice nea Mătreaţă;

-Hai, bă, zi odată ce pizda mă-tii ai de zis, că avem treabă!

-Aia, Merlina, fata lu’ Lizeta, hă, bă! A avut un gagic, ‘giner sau ce’ zda, hă, mă-sii era!

-Şi ăla a murit?

-Nu, bă! L-a săltat, hă, dă la DNA? Dă ce gura mă-sii ‘deţi voi că eu aduc doar veşti rele, bă, hă, ‘struşilor?

Ăsta e momentul în care, ca întotdeauna, mă îndepărtez uşurel, lăsând restul dialogului în seama altor cronicari.