Un amic, venit de prin Vestul cel amorţit de huzur şi ostenit de ceremoniile politeţii, pripăşit pe la noi şi devenit un bunicel vorbitor de română, observa, cu prisos de mirare, cât de direct, abraziv, contondent, lipsit de sofisticare e dialogul politic al alor noştri. Nici pe acolo, de unde vine el, admitea amicul, politica nu e un suav răsfăţ de metafore, se mai ridică glasul, se mai bate obrazul, dar cămaşa nu iese din pantaloni, mânecile nu se suflecă şi saliva rămâne la proprietar.
Sunt departe de a fi un pudibond, nu-mi plac propoziţiile cu husă de catifea, nici frazele stropite cu odicolon, în vorbirea de zi cu zi. Dar, gândind la zisele amicului meu, trebuie să recunosc că prea ne-am obişnuit că, în politica noastră, prea se vorbeşte ca pe marginea şanţului. Dacă acum zece ani erau destui cei care levitau de indignare, la vreo glumiţă mai de magazia I.A.S.-ului a domnului Năstase, azi înghiţim, cu blazarea spărgătorului de seminţe, fără reacţie, întreg repertoriul de camionagiu hârşâit al preşedintelui Băsescu. Ba, pare-se, întreaga faună a politichiei băştinaşe pare a fi năvălit în ţinutul spinos şi umed al invectivei plină de bale, răstelii din fundul garajului, crăcanării cu mâinile în şold, insultei, josniciei şi aşa mai departe. Stilistica e rudimentară, lexicul strict cel din trusa de supravieţuire, iar logica şi prinţipurile sunt chestiuni de protocol, cu care nimeni nu se mai osteneşte.
Nu mai există dialog – s-a descoperit, pare-se, că e inutil. Există atacuri, replici, contra-atacuri. Observaţi, vreme de câteva zile, ba o singură zi v-ar fi de ajuns, temele de discuţie. Nu există! Există potop de insulte, orgii de invective, totul băltind într-o băşcălie lipsită de humor. În gura tuturor, se umflă vorbirea despre corupţie. Corupţia celorlalţi, întotdeauna. Într-o ţară în care cam aceleaşi partide, cam aceiaşi oameni se tot bălăcesc în zoaiele politichiei de mai bine de douăzeci de ani, ei bine, ni se tot vorbeşte despre corupţie. E anunţată iminenta venirea a judecăţi de mai apoi, care apoi e mereu „după ce câştigăm noi şi ai noştri” când, desigur, „îi băgăm în cremenal pe toţi borfaşii alorlalţi”.
Tot circul, toată revărsarea asta de mârlanie, ar avea, poate, un sens ( nu, n-ar avea, dar hai să spunem, de dragul discuţiei) dacă miza, dacă temele dezbaterii ar fi esenţiale pentru binele ţării. Care teme? Care dezbatere? Pentru că toată nesfârşita încăierare se învârte în jurul unicului subiect care e puterea! Nu am auzit, în nicio parte, niciun program, niciun proiect, nimic, nimic, nimic din ceea ce ar trebui să reprezinte grăunţele de la moara politichiei: proiectul pentru România. Deşi se fumează ideologic de dimineaţa până seara, nu există divergenţe în opţiuni, diferenţe de viziune, obiecţiuni programatice, nimic legat de lucrurile care au de a face cu buna guvernare, cu nevoia de dezvoltare a ţării. Totul e doar ghioagă învârtită în marea încăierare pe dreptul de a fi stăpân.
Urmează alegerile europarlamentare, unde toţi, dar absolut toţi, vă spun că ar trebui să-i votaţi, pentru că ceilalţi sunr borfaşi. Şi toţi pretind că au dreptate. Şi toţi au. Altceva nu au a vă spune. Nu au nimic a vă propune, nu au găsit o potecă pe care sa v-o arate şi să vă poate spune: pe aici o luăm. Apoi urmează prezidenţialele, unde, din nou, trebuie să-l votaţi pe cutare, pentru că toţi ceilalţi sunt de neacceptat. Şi toţi pretind că au dreptate. Şi toţi au. Nu vi se promite nimic, nu există căi de urmat, mari proiecte de împlinit, probleme care aşteaptă soluţii. Există doar procesul de sortare. „Votaţi-mă pe mine, că ăilalţi sunt borfaşi!”. Asta e tot. Restul e doar un discurs, corect, argumentat, prin care fiecare vă demonstrează că ceilalţi sunt borfaşi. Şi toţi au dreptate. Sunteţi poftiţi să admiraţi stilistica înjurăturii şi să decideţi. Pentru că există candidaţi care îşi caută voturi. Pe buletinele de vot, vedeţi, desenate din cerneală, nişte litere care spun „Alegeri pentru funcţia de Preşedinte al României”. Şi vă întrebaţi: ce-i cu România? Ea când a apărut în discuţie? Ce are a face? Vă răspund: N-are a face!
Şi amicu’ ăsta, devenit vorbitor de română, de unde era mămica lui? De pe la Barroso sau cumva de pe la Reding? Nu cumva era de-al lui Merkel, de-al lu’ Gordon sau de-al lu’ Nuland? Toţi gentlemeni, ce puii noştri? Păi ai avut inspiraţie garantată, de calitate super! Aşa e, Băsescu-i un golan şi la fel suntem cu toţii între graniţele astea, că doară ne-am pricopsit cu el la dorinţa noastră. Toţi o apă ş-un pământ, c-aşa a hotărât nea Stere! Că cam ăsta-i nivelu’!
Vedeti, tocmai „carcotasii” si „carcoteala” de nivelul acesta, alaturi de comentarii aiuristice de genul „toti suntem golani intre granitele astea” si de un (deloc subtil) atac la persoana bloggerului al carui articol il comentati constituie solul fertil in care incepe sa prinda radacini limbajul si comportamentul suburban. Nu, nu suntem toti golani, dar se pare ca multi dintre cei care vor sa se faca remarcati considera ca asta e cea mai potrivita si mai eficienta modalitate de „a iesi in fata”. . Suntem si putem ramane oameni adevarati – si nu „o apa si un pamant” – daca ne dorim asta si actionam in consecinta. Iar pe acei „carcotasi” care nu doresc sa o faca, i-as invita sa evite generalizarile fataliste si insultatoare.
E an electoral si oamenii sint infierbintati. Neavind idei se rezuma la ce le e la indemina: concursul de cine injura mai tare si des.