O prostie repetată cu îndeajuns de multă insistenţă încât, de la un punct încolo, să pară a se fi primenit cu valoare de adevăr, e aceea că suntem cu toţii egali. În anotimpul ăsta al omenirii, în care ce se spune e mai de luat în seamă decât ce se vede, a prins caimac şi ideea egalităţii de-a valma, deci mulţi îşi prăpădesc gingiile chinuindu-se cu mestecatul zisului caimac.
Chiar dacă sfânta constituţiune ne predică despre egalitatea în drepturi, picurată în cristelniţa în care pre toţi ne botează taica popa, când ne scoate salvamarul din cristelniţă se duce naibii egalitatea, că nu ne ştergem toţi cu acelaşi prosop; ;a unii se pitrece rozul poponeţului prin bumbacuri eghipţiene, dichisite prin scărmăneli englezeşti şi hlizite cu odicolonuri franţuzeşti. Alţii îşi picură galbinul în cuceririle chimiei, de la ofertă.
Nici la comunişti, care se bărbiereau cu egalitate şi se pomădau cu apă de Mao, socoteala nu se potrivea decât la pârţuri, unde duhoarea era tovărăşeşte egalisită, altfel egaliseala se isprăvea la ciocnirea cu paftaua centurii securistului de la intrarea în gospodăria de partid.
eu (fără majusculă, întru cinstirea egalităţii dintre litere), ruginit umblătoriu în Logan, nu am cum fi egal cu EL (majuscule-majuscule, că situaţiunea reclamă!) şezătoriul în 4×4, dotat cu drept de parcare în mijlocul intersecţiei. Unii au ştiinţa lipirii de parale, alţii nu – adio, fă, egalitate! Şi tot asemenea vin o samă de osebiri şi se aşează între noi, pişându-se pe tencuiala de la şandramaua egalităţii, până când se îmbolnăveşte igrasia de galben. Unii au talent, alţii ba; unii au creier pentru întreprinderea gândirii, alţii doar pentru nimereala centrului de greutate; unii sunt puturoşi, alţii harnici. Şi tot aşa putem socoti la osebiri până ce iese Marx din tablou şi ne pune să-i dăm o ţuică.
Dacă şezi prea mult printre oameni, după o vreme, ei încep să te socotească de-al lor. Locurile de fumat sunt brave avanposturi ale egalitarismului şi bătutului pe burtă. Shakespeare însuşi, după trei şedinţe de ţigară, la locul de fumat din capătul holului, cu şoferul directorului, ar deveni rapid egal cu ăla. „Ce faci, bre, nea Billy? Cum mai merge, bre, cu scrisu’?”. Nimic nu întăreşte mai bine convingerea ghiolbanului că toţi sunt egali decât proximitatea. Pe net, la locul de fumat sau aiurea.
Nu suntem egali. Şi asta e bine. Nu suntem clone ale aceluiaşi răpciugos. Când vom pricepe asta, poate vom redescoperi respectul, că dintre toate care ne lipsesc, nimic nu ne schimonoseşte mai rău ca lipsa lui.
Mark Twain a reusit cu umor si inteligenta sa exprime succint esenta „Democratiei” si a egalitatii si succesul ei.Dupa ce enumara toate drepturile pe care democratia americana o asigura electoratului ,scriitorul nu uita si faptul ca electoratul are si bunul simt sa nu se foloseasca de ele.La noi daca intri in vorba cu niste boschetari si faci politica o sa vezi ca toti au pareri ferme si par cunoscatori in toate.N-am auzit vreodata unul sa spuna sincer ca nu stie despre ce este vorba.Ma tem ca la noi exista realmente o egalitate, pentruca niciodata n-a prea fost o reala erarhie,nici o stare medievala reala,numai domnitorii nostri sunt numiti :ciobanul,negutator de peste,razvan etc … si ca toti ,oameni de rand sau os de domn nu sunt mari deosebiri ci doar mimeaza niste reguli de fier.Faptul ca tot romanul este destept si istet este o mare belea.De altfel este o trasatura a gintii latine.Daca un junker prusac ii ordona lui Fritz sa se duca la un copac si sa dea cu capul pana cade, bravul Fritz zice scurt Jawohl si trece la executare.Ce s-ar intampla daca un boier ii spune asa ceva lui Ion ,asta ar zice ca-l doare capul, canu-i randul lui si ca dece sa n-o faca Vasile.Am citit un roman despre Musolini si se descrie un caz specific gintei latine.Inaintea unui asalt pe front un capitan tine un discurs patriotic si termina cu ,:copiii,vitejilor pentru Italia pentru Duce ,scoate sabia sare din transee si ataca ,doi trantiti si nemiscandu-se il admira si spune Che bella voce!!!!Asta este esenta gintei latine.Prea destepti sa moara pentru cineva.In razboi, nemtilor le erau mai frica de romani si italieni decat de rusi.Cand te uiti la politicienii care acum mint de ingheata apa ,ma intreb ,oare-i crede cineva?!
[…] Mordechai pe […]
În filosofie, există câteva teorii asupra egalității, bazate pe diferențe și asemănări, pe relații de cauzalitate, dar nu e loc aici.
Mă refer strict la textul tău.
Premisa non-egalitarismului e corectă în intenție. Demonstrația, însă, are nevoie de retușuri. Egalitatea e obligatoriu să se manifeste în câteva domenii – în primul rând în relația dintre individ și instituțiile publice (școală, spitale, administrația publică etc.). Dimpotrivă, știm cu toții că egalitatea se manifestă prea rar, discriminarea pe diverse paliere e la putere în România. Vreau mai multă egalitate de șanse, egalitate de tratament! În același timp, vreau mai multă diferențiere pe criterii de performanță, deci și egalizarea o înfierez!
Nu știu în ce comunitate ființezi, dar în drupurile frecventate de mine nu se manifestă egalitarismul, decât ca exteriorizare a sentimentelor amical-prietenești. Țigara e țigară, ierarhiile sunt ierarhii, deși în microclimatul nicotinizat al holului ne tragem de șireturi într-un mod amical ne-egalitarist, uneori, cu șeful. Nu lucrez printre gherțoi, slavă Domnului, iar respectul reciproc (măcar mimat!!…….) este literă de lege morală.
În final, scrii:
”Nu suntem egali. Şi asta e bine. Nu suntem clone ale aceluiaşi răpciugos. Când vom pricepe asta, poate vom redescoperi respectul, că dintre toate care ne lipsesc, nimic nu ne schimonoseşte mai rău ca lipsa lui.”
Reformulez scrisele tale: ”Poate vom redescoperi respectul când vom pricepe că nu suntem egali”. Raționând pe dos, ar însemna că ”egalitarismul e premisă pentru lipsa de respect reciproc”, concept cu care nu pot fi de acord. După 1989, în România s-a conștientizat masiv inegalizarea socială naturală, dar ”cantitatea de respect” nu sunt sigur că a suferit o îmbunătățire post-egalitarist-comunistă.
Presupunând că ar domina egalitarismul în România: Nu cred că am deveni mai respectuoși dacă am conștientiza/accepta la modul declarat, brusc sau gradual, că nu suntem egali. Dimpotrivă, cred că sentimentul inegalității poate crea (inițial) mai multă frustrare decât respect, chiar ”resentimentarism”, dacă permiți o invenție lingvistică. Doar într-o societate profund însănătoșită moral poate exista un climat de acceptare socială a DIFERENȚELOR, DAR e obligatorie coexistența cu acceptarea ASEMĂNĂRILOR. Ca de obicei, adevărul e pe la mijloc, cred.
Nu văd, în consecință, o relație de cauzalitate solidă între conștientizarea non-egalitarismului și respect. Cred că mecanismele respectului își trag sevele din altă parte, am putea intra în teritoriul principiilor alterității, dar am scris deja prea mult.
Acest comment este consecința postării Renatei Carageani de astăzi.
În general, scrii bine, precum văd, dar m-a mâncat să fiu polemic în primul meu comment aici.
Ei, dacă în general scriu bine… sunt mântuit.
Poate vei ridica o sprânceană circumspectă, dar ne asemănăm teribil de mult în anumite aspecte ale scrisului (la o încercare umilă, de a găsi asemănări și diferențe între noi doi)… Cred că pe amândoi ne fură uneori frumusețea limbii române, scăpând uneori hățurile logicii. În același timp, suntem al dracu de atenti la detalii. Cel putin tu.
Și așa mai departe, dar acum mai plec și de la birou, că eram overtime p-aici.
erată – am scris mult și pe fugă: ”în microclimatul nicotinizat al holului ne tragem de șireturi într-un mod amical egalitarist, uneori, cu șeful”, nu ”ne-egalitarist”, cum scrisesem…