Din motive care nu au de ce interesa, am scotocit prin nişte texte mai vechi şi aşa am dat peste povestea reformei pauperiene. Scuturat şi aerisit puţin e numai bun de recitit.
În Pauperia sistemul politic nu era perfect, dar putea fi socotit funcţional. Nimic nu funcţiona perfect. Dar pauperienii se obişnuiseră cu asta. Neajunsurile sistemului erau pentru ei un izvor inepuizabil de bancuri. Şi la multe ar fi renunţat pauperienii… la muncă, la neveste, copii… dar nu la bancuri. Se mândreau chiar că râsul aiurea în tramvai era parte a specificului naţional.
Problemele statului erau rezolvate greoi, de azi pe mâine. Iar problemele cetăţenilor aleator sau deloc. Şeful statului nu inspira nicio încredere nimănui. Sigur nu pauperienilor. Era dezordonat, alcoolic, mitocan, clevetitor şi scandalagiu. Avea o apetenţă aparte pentru femeile stupide, dar cu forme generoase. În multe părţi asta ar fi putut fi stânjenitor. Dar în Pauperia asta nu avea cum deranja. Absolut deloc. Pentru că cei mai mulţi pauperieni erau dezordonaţi, alcoolici, mitocani şi scandalagii. Unii erau şi limbuţi, dar aproape toţi erau îndrăgostiţi de femei stupide cu forme pline. Şi oricum nu se puteau supăra pauperienii pe conducătorul lor. Pentru că îi făcea să râdă. Şi le oferea prilej de bancuri. Iar, după cum vă spuneam, pauperienii ţineau neapărat să considere asta parte a specificului naţional.
Cum spuneam, problemele statului erau rezolvate greoi. În general, ele treceau printr-un complicat proces de filtrare, analiză şi diseminare, fiind pasate între ministere, agenţii si comisii. Până când se rezolvau de la sine sau nu mai erau de actualitate.
Petiţiile cetăţenilor erau extrem de importante pentru instituţiile statului din Pauperia. Statistic. La fiecare sfârşit de an activitatea funcţionarilor din ministere era judecată după numărul de petiţii primite. Numărul petiţiilor rezolvate nu avea nicio relevanţă. Acesta era sistemul şi funcţiona. În funcţie de numărul petiţiilor primite se construia bugetul, se acordau promovări şi gratificaţii. Iar cu timpul chiar şi cei mai îndărătnici birocraţi au înţeles că cel mai bun mod prin care poţi spori numărul de petiţii este să nu rezolvi niciodată niciuna. Astfel petentul va face noi petiţii, reveniri etc. Iar statistica va arăta bine şi astfel vor curge alocaţiile bugetare, gratificaţiile, promovările…
Lucrurile au mers astfel multă vreme. Până într-o zi când au început să apară primele zvonuri despre fraudă, despre posibile acte de corupţie. Îngrijorat, şeful statului i-a cerut personal ministrului birocraţiei să întocmească un raport pe această temă. Ministrul birocraţiei s-a trezit în faţa unei dileme: să rezolve cererea şefului statului? Ar fi însemnat să încalce regula fundamentală a birocraţiei: cererile nu se rezolvă – rezolvarea lor înseamnă diminuarea numărului de cereri şi asta e nedezirabil. Dacă ar fi respectat acest precept şi ar fi refuzat să rezolve cererea şefului statului risca, totuşi, să fie demis. Iar pentru un birocrat asta este mai grav decât o încălcare, pe cale de excepţie, a preceptului fundamental.
În cele din urmă, ministrul birocraţiei a întocmit raportul solicitat. Astfel preşedintele pauperienilor a aflat despre infiorătoarea corupţie care măcina sistemul: în mai toate ministerele, mai toţi birocraţii sporeau artificial numărul petiţiilor! Întocmind ei înşişi (sau prin intermediul soţiilor, copiilor, amantelor) petiţii peste petiţii. Şi cine ar fi putut găsi motive mai bune de petiţionare decât chiar birocraţii însărcinaţi cu rezolvarea tocmai acelor petiţii?
Scandalizat de această situaţie fără precedent, Preşedintele a hotărât să pună capăt acestui flagel. A întocmit o comisie alcătuită din femei stupide, cu forme generoase, prezidată de chiar fiica sa, pe care a însărcinat-o cu elaborarea unui program de combatere a flagelului.
Comisia a lucrat vreme de trei ani la acest program. În campania electorală pentru alegerile prezidenţiale, şeful statului s-a întors la popor, la iubiţii săi pauperi. Şi a prezentat cel mai drag proiect al său, proiectul care va marca viitorul său mandat şi istoria ţării: Comisia pentru elaborarea unui program de reducere a birocraţiei frauduloase şi eliminare a corupţiei.
Evident, preşedintele a fost reales. Pauperii nu înţeleseseră prea bine ce e cu acea comisie, dar l-au votat pe preşedinte pentru un al doilea mandat. Pentru că era ca ei. Adică alcoolic, dezordonat, etc.
La scurt timp de la preluarea mandatului, comisia şi-a încheiat munca. Programul era întocmit. Aşa că în cadrul unei ceremonii oficiale, televizată în direct, membrii comisiei au fost decoraţi pentru munca depusă şi i-au înmânat preşedintelui rodul muncii lor: o coală de hârtie pe care se afla „Programul de reducere a birocraţiei frauduloase şi eliminare a corupţiei”.
Programul era concis, dar eficient şi foarte bine gândit. Îl reproducem integral: ”În scopul reducerii birocraţiei frauduloase şi eliminării corupţiei, Comisia constituită prin decret prezidenţial recomandă: 1) Dublarea numărului de ministere după cum urmează: pentru fiecare minister existent se va înfiinţa un Minister dublură, având acelaşi nume şi acelaşi obiect de activitate; 2) Deşi au existat sugestii ca între ministerele gemene să existe anumite diferenţieri, măcar de nume, prin adăugarea unui număr, ori a unei litere care să le diferenţieze, comisia a respins această idee considerând-o, din punct de vedere birocratic, inutilă; 3)Prin existenţa a două ministere cu acelaşi nume şi aceleaşi atribuţiuni se va crea un climat de competiţie, ştiut fiind că doar competiţia poate asigura progresul.“
Programul a fost deîndată implementat. Pentru a a se asigura un maximum de coerenţă birocratică s-a decis ca ministerele nou create să îşi aibă sediile în aceleaşi clădiri cu cele deja existente şi să folosească acelaşi personal.
La doar un an de la implementarea programului, pauperii puteau constata cu încântare că nu se schimbase nimic. Iar asta i-a mulţumit foarte mult, pauperii nefiind adepţii schimbărilor radicale. În continuare petiţiile lor erau nerezolvate, iar problemele statului erau rezolvate greoi, de azi pe mâine. Asta le-a întărit pauperilor convingerea că votaseră corect, votaseră pentru stabilitate. Aşa că şi-au putut continua liniştiţi existenţa cotidiană. Consumând alcool şi desfătându-se cu femei stupide, dar cu forme generoase.
Un posibil sequel (soon in a theater near you!)
Plictisiti in cele din urma de atata alcool si femei stupide, pauperienii si-au ales un nou presedinte – infatuat si mincinos, exact ca si ei. Presedinte care a spus ca nu mai e nevoie de atatea ministere bugetofage si a decretat ca unul singur e de ajuns: Ministerul Adevarului. Iar Ministerul a dovedit cu cifre clare ca nivelul de trai a crescut pana la cer, asa ca numele tarii nu mai avea niciun sens sa fie Pauperia, ci mult mai simplu si rotund, Mit(r)omania. The End.
Si dvs. aveti dreptate.
Tare. Tare de tot!