Tincuţa

Au venit nişte străini pe aici şi ne-au bătut cordial pe spate. „Sunteţi nişte servitori credincioşi” – ne-au spus. Năuci de fericire, ai noştri au ieşit grăbiţi, să se tragă în poză, să marcheze momentul, să ţopăie de încântare, că iată, au primit o vorbă bună. Mai sunt şi alţii de venit, mai sunt poze de făcut. Încă mai e de prizat ceva exuberanţă tălâmbă.

Alteori, ţopăitorii care acum fac poze sunt mâhniţi. Că nu vine niciun străin, că nu-i primeşte niciun străin, că străinii aceia le aruncă doar câte o vorbă repezită, răsunând a mustrare. Dar acum e prilej de hlizeală şi aranjat nodul cravatei pentru poză. Sigur, când vine vorba de lucrurile care ne preocupă de atâta vreme pe noi, ridicarea vizelor, aderarea la spaţiul Schengen sau eliminarea teribilei mizerii numită MCV, străinii ăia sunt indisponibili sau găsesc vreme cel mult pentru o mustrătoare ridicare din sprânceană. Atunci nu sunt poze. Nici ţopăieli, nici gângureli, nici ieşiri la declaraţii. Atunci consumăm depresii şi nevroze colective, dar le consumăm între noi, fără poze, fără rânjet festiv. Mi se mai spune, uneori, că poate mai ales din vina noastră încă nu vize, încă nu Schengen, încă MCV. Nu cred că e aşa, dar şi de ar fi aşa, atunci încă şi mai tristă e concluzia că suntem mai pricepuţi şi mai grijulii la slujirea intereselor altora decât la împlinirea nevoilor noastre.

Mai avem cu puţin mai mult de o săptămână până la alegerile europene. Şi? Dezbaterea nu există, există doar gâlceava şi afişele tălâmbe. Liberalii, într-o campanie sărăcuţă, se declară eurocampioni şi promit schimbarea fusului orar. Eurocampioni? Bine. PSD-iştii au umplut ţara cu nişte afişe care par că fac reclamă la pâinea fără gluten. Băsiştii de rit PMP umblă în blugi şi se declară poame. PDL-iştii sunt şi ei pe undeva, făcând ceva, nu e foarte limpede ce. Toţi îngânători ai vorbelor altora, repetând fără să înţeleagă aceleaşi banalităţi, că suntem europeni, că Europa ohooo, că la Bruxelles ohohooo! În rest, ţara e albă de mătreaţa zarvei!

În piaţa din apropierea casei mele, o băbuţă are două prăpădite de sticle de lapte pe tarabă. Trei litri de lapte. Băbuţă laudă fiecărui trecător laptele „de la văcuţa mea, mamă! lapte curat”. Iar trecătorii trec, că de aia sunt trecători, făra a lua seama la albul laptelui, la banda de leucoplast cu care şi-a dres bătrâna ochelarii, la mâinile ei îmbătrânite şi muncite, care se frământă fără contenire. Îmi zâmbeşte cu gura ştirbă, prin ţesătura de riduri şi mă asigură că e „lapte curat, de la văcuţa mea!”

-Cum o cheamă pe văcuţă, mamaie? o întreb.

-Tincuţa! Tincuţa îi zicem, mamă! îmi răspunde bătrâna. Pentru că văcuţa ei are nume, pentru că cei care trudesc au nume, aşa cum are şi ea, şi omul ei, şi copiii ei. Doar străinii care vin pe aici nu au nume. Iar dacă au, nimeni nu şi le aminteşte.

-Hai, mamă, să-ţi dau laptele, să mă duc şi eu acasă, că-s ostenită! îmi zice.

-Căt vreţi pe el? întreb.

– Îl dădeam cu… dă-mi, mamă, 15 lei pet tot şi gata.

Cât un pachet de ţigări- îmi spun. Plătesc. Îmi iau laptele şi plec. Îşi ia bătrâneţea şi pleacă. Acasă. La Tincuţa ei. Aşa cum vor pleca şi străinii ăştia. Doar că ei nu au Tincuţe. Pentru ei nu există nume. Nici ţările nu au nume, nici oamenii.

Merg spre casă. Sunt în NATO. Sunt în UE. Nu sunt în Schengen, îmi trebuie viză pentru SUA, dar am laptele Tincuţei. Cât o mai trăi şi Tincuţa. Cât or mai trăi Tincuţe.