Ea şi el. El serveşte masa. Pentru ca la etajul IX, al acelui bloc, din acel cartier, din acel oraş al României, nu se mănâncă, se serveşte masa. El mestecă haiduceşte, la două buci, îndesând cu o bucată de pâine chifteaua care parcă n-ar vrea să încapă în gura de bărbat matur, alegător hotărât, cu loc de muncă stabil şi nevastă „domestică, gospodină şi casnică”. Ea, cu capul rezemat în palme, îl soarbe din ochi. Ea nu mestecă. Doar îl priveşte. Îl întreabă:
-Îţi place?
-E bune! răspunde el hotărât, prezentând la control bolul alimentar complex. Ia o gură de bere, să alunece proteina, râgâie discret apoi afirmă, cu aceeaşi virilă determinare:
-De aia îmi place, mă, de tine! Că eşti domestică, gospodină şi casnică. Ai tu carenţele tale, dar eşti domestică…
Ea e încântată. E fericită când el îi face complimente. Apoi, după o clipă de reverie, tresare:
-Adică care carenţe?
-Lasă, dragă! Eşti umană. E fireşte! Aşa e homo sapien, mai cu carenţe, că doar de aia am evoluat, altfel rămâneam din alea… primate!
Ea nu e mulţumită de răspuns. Vrea precizări.
-Sigur, dragă, cu primatele e clar. Dar nu şi anume evolutiv te întrebam, ci respectiv cu privire la carenţe care să mi le precizezi, te rog, foarte pragmatic care sunt ele!
-Acu’? Când mănânc?
-Dacă tot ai deschis acest subiect inopinant, chiar acum! Mai vrei chiftele? Îţi plac?
-E bune, dar mai trebuia dafin, că mie aşa îmi plac, mai condimentate! Vezi? Asta e o carenţă a ta!
-Dafinul nu e condiment, dragă!
El continuă să mestece. Ţâţâie:
-Nţ! Dafinu’ e condiment!
-Ei, na! Cum să fie condiment? Atunci piperul ce e?
-Tot condiment!
-Păi cum să fie dafinul ca piperul?
-E diferite, dar e condimente!
Ea meditează puţin. Încă puţin. Apoi afirmă cu serioasă convingere:
-Am meditat asupra acestui aspect şi nu e.
El se opreşte din mestecat. Se uită lung la ea. Îşi vâră degetul în gură, se scobeşte cu unghia. Plescăie. Mai ia o gură de bere, apoi, pe un ton zeflemitor, întreabă:
-Ce?
-Dafinul!
-Ce-i cu el?
-Nu e condiment!
-Ba e!
-Piperul e condiment!
-E!
-Dafinul nu!
-Ba e şi el!
-De ce?
-Că se pune în mâncare!
-Şi? Înseamnă că orice se pune în mâncare e condiment?
-Da! încheie el subiectul. Ea nu e satisfăcută:
-Adică dacă pun mărar, ăla e condiment?
-Mărar la chifteluţe dragă?
-De exemplu!
-Ăsta nu e exemplu, că nu merge! Mie să nu-mi pui mărar în chifteluţe, te rog!
-La altceva, dacă pun mărar… înseamnă că e condiment?
El zâmbeşte superior.
-Dragă, depine ce altceva! Dacă pui mărar la rufe, atunci nu e condiment!
-Mă refeream mâncare!
-Dacă te referi mâncare, atunci procesul raţional deductiv ne indică indumbitanbil că e condiment.
-Deci orice se pune în mâncare e condimenta!
-Da! zice el îndesat.
-Şi mărarul?
-Da!
-Mărarul nu e condiment!
-Da’ ce e?
-E frunze!
El cade pe gânduri. Se ridică de pe gânduri şi constată:
-Obiecţiunea ta e validă, dar nu merge. Că e frunze, dar e şi condiment! Că se pune în mâncare!
-Atunci şi apa e condiment? Că o pun în mâncare!
-În chifteluţe?
-Nu în chifteluţe, în general!
-Dragă! observă el competent. Apa nu e condiment pentru că ea este, conform fizicii, lichide.
-Dar dacă pun zahăr în cafea e condiment?
-Nu, întrucât cafeaua nu e mâncare.
-Dar ce e?
-E cafeluţă!
Au rămas amândoi pe gânduri. Ea izbucneşte.
-Eu nu mai pot trăi aşa!
-Cum dragă?
-În această stare dispreţuită care mă ţii mereu, unde opinia mea de cetăţean este permanent ignorantă de către tine!
-Ba nu, dragă! Că îţi respect dreptul tău conjugal la opinie, dar ai carenţe care trebuie să le rezolvi. Chiar şi sub aspect de chifteluţe.
-Dar o vorbă bună nu-mi afirmi niciodată!
-Ba ţi-am zis că eşti domestică chiar de la începutul acestei polemici!
Cad din nou pe gânduri. Amândoi. El molfăie. Ea îşi şterge o lacrimă. El mestecă şi constată:
-Bune chifteluţe. Dacă erau mai condimentate… puţin dafin!
-Nu mai pot! strigă ea. Dafinul nu e condiment.
-Ba e!
-Atunci şi sarea e condiment!
-E!
-Şi pătrunjelul!
-Şi el!
-Şi ceapa?!
El reflectează. Se opreşte din mestecat.Cugetă. Conchide:
-Ai ridicat o problemă care nu ştiu să răspund.
-Vezi?
-Da, dragă. Iată, experienţa ne demonstrează că şi eu dispun de anumite carenţe, având o competenţă, totuşi, umană, deci limitată, de homo sapien… Vezi? De aia ne potrivim noi, că suntem umani, dragă…
-Mă bucur că ţi-ai dat seama! De altfel şi eu aş putea fi mai felxibilă sub aspectul condimentelor…
-Mai ales la chifteluţe, dragă! observă el.
-Mai ales, dar şi sub aspectul tocăniţei, unde ai avut nişte critici întemeiate!
El se emoţionează. O soarbe din ochi. Şi ea pe el. El spune:
-Vino să te pup!
O pupă. Apoi îi dă o palmă la fund şi o îndeamnă:
-Ia mai adă-mi o bere, că am şi eu condiţie umană la o bere când mănânc chiteluţe aşa de bune…
Ea pleacă să aducă o bere. El mai ia o chiftea. Soarele apune.
Mi-am adus aminte de Coca Andronescu, Octavian Cotescu si Ion Baiesu. Multumesc