Într-o competiţie sportivă, cel mai bun ar trebui să învingă. Nu cel mai bun teoretic, atemporal, nici cel mai virtuos, cel mai fără de păcat, ci strict cel care se mişcă mai bine în confruntarea respectivă. În fotbal chestia asta nu se întâmplă.
La fotbal lucrurile funcţionează altfel. Dacă nimereşti un gol norocos sau îşi face arbitrul pomană şi te cadoriseşte cu un penalty, te-ai scos. Ce dacă ai jucat ca un cârnat tot restul meciului? Ai golul norocos, te bagi cu curul în poartă, tragi de timp până fluieră jupânul de pa-pa şi gata. Am văzut de atâtea ori chestia asta! În alte sporturi aşa ceva nu e posibil. În baschet nu te poţi bizui pe „coşul norocos”. Sigur, mai sunt 3 secunde de joc, scorul e 98 la 98 şi nimereşti una de 3 puncte! Ura! Victorie! Da, dar până la coşul norocos din ultimele secunde ai mai reuşit 98 de puncte, deci n-ai stat ca ciulinii pe tarla. În rugby nu există eseu norocos. Nici tragere de timp. La maraton n-ai decât să tragi de timp, dacă vrei, dar nu faci nicio şmecherie. La volei nu merge. Nici nu poţi simula un fault. La tenis… bine, după ce am văzut-o pe Şarapova, la Rolland Garros… parcă e o şmecherie şi cu trasul de timp.
Asta e. În fotbal văd prea des că nu cel mai bun câştigă, ci cel mai şmecher. Şi prea seamănă cu politichia. De asta nu-mi place. Şi nu fumez nici vrăjeala aia cu „de asta e fotbalul frumos”. Nţ! Nu e! E naşpa! Dar, admit, pe la noi sunt mulţi care socotesc şmechereala o chestie mişto.
Şi atunci de ce mă uit la fotbal? Ce sens mai are? Răspunsul e cum nu se poate mai simplu. Dar nu-l ştiu.
pentru ca e frumos jocul, dincolo de rezultate, desi rezultatul iti poate strica placerea, nu neg. Pe de alta parte, insa, totusi, rezultatele sunt pentru fotbalisti, poate pentru nucleul dur al suporterilor, nu pentru cineva care urmareste desfasurarea, jocul oin sine
Maestre, ai dreptate. Dovadă că şi eu am văzut foarte puţine meciuri din Brazilia… Dar, un contraexemplu este snooker-ul, cel mai fair play sport. Acum trei-patru zile, câştigătorul Open-ului chinezesc, Neil Robertson, la un moment dat a comis un fault pe care nu l-a observat nici arbitrul, nici adversarul său, Neil l-a denunţat el însuşi. Mai spune-mi un sport în care sportivul îşi recunoaşte faultul nevăzut de nimeni! Ei?!
In meciul cu Columbia, grecul Samaras, jenat usor de un aparator advers, a cazut in careu. S-a ridicat imediat si-a spus ca nu e vorba de fault. Se mai intampla si la fotbal, deci. 😉
Și totuși … exact de asta imi place fotbalul 🙂
„Șmecherie” in fotbal ? Da, ii putem spune și așa presupunând că ne-ar interesa cine câștigă.
Pe mine cel puțin, din 1979, de când am plâns in fața televizorului uitându-mă cum ia bătaie F.C. Argeș de la Nottingham Forrest 🙂 nu mă interesează lucrul ăsta. Dar deloc. Mă uit la fotbal ca la … teatru.
Cu alte cuvinte nu văd in fotbal ceea ce nu e, adică viață reală. Un meci de fotbal e o convenție, e un film la care ne uităm, o poveste pe care o impărțim cu alți spectatori. Minutul 90, spectatorii pleacă acasă, nocturna se stinge … mâine e alt meci.
Ce poate fi mai minunat (ca poveste) decât finala ligii campionilor din 1999 ? Sporturile in care cel mai bun câștigă intotdeauna mi se par cam ca blockbuster-urile americane. Plicticoase.
Fain zis. Şi mi-am amintit şi eu meciul celor de la F.C. Argeş…
http://turambarr.blogspot.ro/2010/10/antropologia-limiteaza-romania.html
Pina si asta am zis-o inaintea ta. Ce bun sint. Ce modest devin 🙂
–
La fel și cu rugby-ul sau cu fotbalul. Ele oglindesc într-o anumită măsură (repet: într-o anumită măsură; mai sunt și altele la mijloc: istoria de introducere a sportului, condițiile fizice, etc. – nu intru în detalii), deci ele oglindesc într-o anumită măsură apetența societății pentru un anumit set de valori.
Hai să vedem ce valori oglindește fotbalul, spre deosebire de rugby?
Eu aș spune că principala diferență o face șmecheria. Trickul. Fenta. Păcăleala. Driblingul. Cîștigul din gleznă. Fotbalul este în mai mare măsură îmbibat valoric de aceste valori, de aceste atribute. Fotbalul are încrustat în el, în esența sa o oarecare ușurință, păcăleală, trickery.
Don’t get me wrong. Nu o spun de manieră depreciativă. Știu că și în fotbal se pune mult suflet, mult efort, multă sudoare și muncă și consecvență. Însă scris cu litere de foc în regulile sale, din însăși maniera în care se folosește mingea, fotbalul este predispus la cîștigul pe bază de ciupeală. Una din calitățile de bază căutate în fotbal este fenta, driblingul. Îți depășești adversarul că ești priceput în șolduri, că îl trimiți la țigări în stînga și tu te duci pe dreapta. Că i-o dai printre picioare. Că o pui la vinclu.
Valorile implicite în toate aceste lucruri apreciate în fotbal sunt priceperea șmecherească, descurcăreala, usurința, eleganța mișcării, grația lipsită de efort. Vedetele sunt Pele, Maradona, Ronaldinho, Van Basten, Figo, Hagi. Nu Bumbescu, Materassi sau cine știe ce alt fundaș care rupe tot.
Exact cam ce le place românilor. Ușor, din poignet, dacă se poate. Nu spun că toți românii sunt așa, însă că e prevalență mai ridicată decît în rîndul altor popoare de obținere a succcesului în viață prin aceste mijloace.
În schimb, la rugby, deși și acolo fenta e apreciată, plecatul pe gaură, scoaterea adversarului și pasa elegantă, totuși o mult mai mare pondere o au perseverența, chinul, lupta centimetru cu centimetru, violența bine controlată, puterea și cooperarea. Pilierul puternic, flankerul care te rupe din placaj, centrul care e în stare să străpungă zidul de apărare. Oamenii care se leagă în grămadă și cine poate poate, cine nu, nasol de el. Cine e tare, ăla împinge. Logica lui „Pe aici nu se trece”. În rugby nu prea e loc de șmechereală. Ori poți, ori nu poți. E vorba de putere. De perseverență. De luptă. De încrîncenare, nu de giocozitate din gleznă.
Ei bine, tocmai aceste valori le găsești în mai mică măsură la români și în mai mare măsură la englezi sau la francezi. Taci din gură și sapă. Bagă capu’n pămînt și împinge. Nu te văita, luptă. Nu mai poți? Ce e aia “nu mai pot”? Luptă, în mama mă-tii de neputincios. Luptă! Împinge, nu te lăsa. Ai fost pus la pămînt? Nu-i nimic. Scoală, că avem treabă. Curge sînge? Nu te văita! Un fleac. Șterge-te și vino încoace, că ne năpădesc ăștia. Nu avem timp de văicăreală.
Internetul e plin de filmulețe haios-educative care arată diferența dintre jucătorii de fotbal și cei de rugby în privința simulărilor, a cinstei în joc și a toleranței la durere, suferință, șoc și violență. Ele sunt reprezentative pentru această analiză de diferență de valori: forță, perseverență, rezistență, violență, agresivitate, sacrificiu, disciplină, echipa pusă înaintea individului.
Vedeți? Chestie de stil, care de fapt reflectă valori diferite. Valorile din viața de zi cu zi care se reflectă în sportul care îl preferă lumea. Adică antropologie, oameni buni. Studiul valorilor, al practicilor cotidiene specifice unui grup bine definit. Ceea ce în antropologie, în sens larg, se înțelege prin « cultură. Ceea ce în antropologie, în sens larg, se înțelege prin « cultură. Nu aia înaltă, cu picturi și muzică simfonică și cu Bach și Shakespeare și Brîncuși, ci cea de zi cu zi: obiceiuri, proceduri, practici, năravuri, inerții de acțiune la marginea conștientizării.
Nu stiu daca cineva urmareste hockey din NHL.
Echipa care castiga Stanley Cup chiar merita asta.
Trecem peste sezonul regulat cu 52 meciuri.
Trebuie sa fii in primele 8 din conferinta ca sa intri in play-off.
OK, acum incepe de fapt distractia:
– in play-off regula e : cel mai bun din 7 partide castiga runda. Teoretic o echipa joaca 52+21 meciuri numai ca sa ajunga in Finala.
Finala e la fel: cel mai bun din 7. Nu exista scuza „am avut o zi proasta”, „au avut aia noroc”.
Inca ceva legat de suporteri. Niciodata nu am auzit/vazut suporteri ale echipelor rivale (si exista rivalitati) care sa se injure, ameninte.
Din contra, daca are cineva curiozitatea sa urmaresca meciurile din NHL, o sa vada suporteri unii langa altii. Ca beau bere/danseaza -> e partea a doua.
Copii, bunici, celebritati -> se bucura de un spectacol.
In final, asta e : un joc spectaculos, rapid si mai ales … neplictisitor.