Procesul

Peretele din faţă era alb, ca o cârpă spălată de prea multe ori. Lemnul mesei era gălbui. Nasul aprodului roşu, cu firişoare vineţii desenându-se într-un păienjeniş de neînţeles. Abajurul lămpii verde obosit, jigărit, lucios. Rochia femeii grase, năduşite, care îşi făcea vânt cu un evantai improvizat dintr-o revistă strident colorată şi care îşi dregea vocea fără încetare, deşi nu avea nimic de spus şi nu se găsea nimeni care să ia seama la ea, rochia era roşie. Un roşu aprins, devenit vineţiu la cusătură decolteului din care dădeau să se reverse nişte sâni enormi, bolnăvicios de albi. Sudoarea pătrundea ţesătura şi prefăcea roşul urlând în vineţiu cleios. Pantofii grefierei erau albaştri. Unghiile ei vişinii. Perdeaua împuţită care fâlfâia la fereastra prin care în loc de aer se scurgea o pastă slinoasă, umedă, fierbinte, irespirabilă, era gri. Gri-ul celui mai autentic jeg. Cravata avocatului, care tocmai îşi curăţa unghiile cu vârful creionului, era portocalie, cu dungi lucioase, stacojii. Creionul era violet.
Sala de judecată, urâtă, murdară, prăfuită, adunase toate culorile – şi-a spus. Trebuie doar să ai răbdare, să priveşti cu atenţie. Cătuşele de la mâini erau argintii. Gardianul, care tocmai îi desfăcea cătuşele avea ochi cenuşii, păr roşcovan şi buzele albicioase.
O muscă se aşezase pe chelia lucioasă a procurorului. Din creştet se prelingea o dâră de sudoare; picătura de sudoare aluneca alene, plictisită, scârbită şi duhnind de lene, lingând pielea cheliei şi lăsând în urmă zoaiele care desenau dâra aceea, în care acum poposise o muscă, frecându-şi membrele prin năduşeala cleioasă. „Cacă-te!” i-a strigat, în gând, muştei. „Cacă-te pe chelia lui!”. Procurorul îl privea cu ochii bulbucaţi, de bovină, de vită năduşită, care nu înţelegea nimic din universul în care supravieţuia, care nici măcar nu realiza că e doar un buboi uriaş, fetid, în care doar o muscă verde, de rahat, poate găsi loc de sejur. „Cacă-te!” a mai strigat o dată, tot în gând. Iar procurorul îl privea cu aceiaşi ochi băloşi, lipsiţi de expresie.
A simţit că-l îneacă tusea. A tuşit, scuturându-şi carnea lăuntrului, până când şi-a umplut cu sânge palma cu care îşi apăsa peste gură, de parcă voia să păstreze înăuntru aerul prea grăbit azvârlit de tuse din plămâni. A băgat degetul în amestecul de muci verzi, flegmă şi sânge şi a început să deseneze pe foaia albă, din faţa sa. Nu şi-a dat seama de ce a desenat o inimă.
Avocatul continua să-şi scoată mizeria de sub unghii. Musca încă nu se hotărâse dacă să se cace pe creştetul procurorului cu ochi de bou. Grasa în rochie roşie continua să-şi dreagă vocea, să năduşească şi să-şi aşeze ţâtele enorme în sacul îmbibat cu sudoare al rochiei. Grefiera privea în gol. Cască. Nu-şi duce mâna la gură decât târziu, când căscatul a depăşit faza de apogeu, dintr-un gest reflex. Ridică din umeri de parcă n-ar şti ce să răspundă unei întrebări pe care oricum nu i-a pus-o nimeni. Şi cască iar. În fundul sălii, un bătrân se zgâieşte la pulpele fetişcanei în rochie cu buline de lângă el. A rămas cu gura căscată şi o dâră de bale i se prelinge pe bot, pe bărbie, pe piept.
-Ridicaţi-vă! Intră curtea! anunţă aprodul.
Se ridică. Toţi. Jegul. Praful. Întunericul. Duhoarea. Nu. Duhoarea nu se ridică, duhoarea se lasă. Pute cumplit în sala de judecată. A hoit, a năduşeală, a pişat fermentat. A pereţi albi, rochie roşie, unghii vişinii şi pantofi albaştri. Pute a justiţie. Pute a procuror cu ochi de bou. A avocat uscăţiv, duhnind a băutură şi a jeg învechit.
Se aşează. Îşi priveşte avocatul. Acesta hlizeşte. Cu dinţi galbeni, stricaţi. Sub ochiul stâng, pe obraz, o aluniţă din care se iţeşte un fir gros de păr.
-Ridică-te! strigă judecătorul, privindu-l cu ceva între furie şi plictiseală.
Nu se ridică. Nu ştie dacă lui i se adresează. Nu ştie legile atât de bine ca să înţeleagă unde anume, la ce articol, e prevăzut dreptul judecătorului de a-l tutui.
-Am zis să te ridici! zbiară judecătorul.
Se ridică. Îl priveşte pe bătrânul acrit, cu sprâncene nefiresc de negre, nefiresc de dese, nefiresc de împreunate. Împreunat între ele, împreunate cu părul de pe creştet, împreunate cu albul ochilor, împreunate cu căcatul muştei de pe creştetul procurorului.
-Recunoşti? behăie judecătorul.
Avocatul mormăie plictisit, cu acelaşi rânjet imbecil, fără să e ridice:
-Domnule preşedinte, procedura…
-Du-te dracului cu procedura ta! zbiară judecătorul.
Râd toţi. Şi moşneagul senil care băleşte belind ochii la pulpele puştoaice, şi puştoaica, şi grasa ţâţoasă şi năduşită, şi grefiera căscată, şi musca aia căcăcioasă. Procurorul nu râde. Îl priveşte cu aceeaşi expresie de vită.
-Recunoşti, mă? mai răcneşte o dată judecătorul.
-Ce să recunosc? întreabă el. Şi glasul îi sună ciudat, ca unui adolescent cu vocea în schimbare.
-Aha! Deci nu recunoşti! Să se consemneze! grohăie onorata instanţă. E clar! E vinovat! Şi nesimţit!
-De ce anume sunt vinovat? Nu ştiu de ce mă aflu aici! încearcă el să articuleze.
-Te ia dracu’ dacă mai vorbeşti neîntrebat! urlă judecătorul. Avocate!
Avocatul se ridică fără tragere de inimă. Îşi studiază unghiile. Îşi rânjeşte hoiturile dinţilor.
-Hă? behăie.
-Ăsta e vinovat? Ce crezi?
-Dracu’ să-l ia! Mie îmi pare vinovat!
El simte că explodează:
-Vinovat de ce anume? Nu ştiu de ce…
…sunt acuzat- ar fi vrut să spună. Nu apucă. Judecătorul îi face un semn gardianului care îi rade un dos de pală peste buze. Sângele e roşu. Cald. Sărat.
Judecătorul îl priveşte chiorâş. Se scarpină după ceafă, cu un creion. Strănută. Apoi îl priveşte iar chiorâş.
-Am strănutat! îi spune.
-Am văzut! îi răspunde el.
-Nu mi-ai urat noroc! Nici sănătate nu mi-ai urat! se vaită judecătorul, cu glas piţigăiat.
-Şi asta e o infracţiune? întreabă el.
Pentru prima dată procurorul nu se mai holbează la el, ci îşi întoarce ochii bulbucaţi către judecător, de parcă răspunsul la această întrebare era ceea ce căutase el de o viaţă.
-Habar n-am! strigă judecătorul. Poate e. Poate nu e. Treaba mea! Procurorule!
Procurorul se grăbeşte să se ridice. În graba aceea, în precipitarea aceea, scapă o băşină. Umedă. Puturoasă. Sonoră. Nimeni nu reacţionează. Judecătorul întreabă:
-Te-ai băşit?
-Îhî!
-Ai premeditat-o sau a fost o inspiraţie de moment?
-De moment! bâiguie procurorul.
-O idee excelentă! constată judecătorul.
Judecătorul se lasă pe o parte, saltă o bucă, faţa i se congestionează. Se screme.
-Nu-mi vine! oftează. Poate mai târziu. Procurorule, ăsta e vinovat!
-Are faţă de vinovat!
-Aşa cred şi eu. Uită-te la faţa lui…Bă!
El îl priveşte pe judecător. Nu ştie dacă trebuie să răspundă. Nu ştie dacă trebuie să se băşească. Nu ştie unde a dispărut musca de rahat de pe creştetul procurorului.
-Eşti vinovat! ţipă judecătorul. Na! Acum ce mai zici?
-Vinovat de ce faptă?
Judecătorul îşi toarnă apă în pahar. Îi strigă procurorului.
-Zi-i lu’ ăsta de ce e vinovat!
Procurorul îşi întoarce iar privirea spre el şi rămâne aşa, cu ochii bulbucaţi. Judecătorul bea apă. Se mai screme o dată să se băşească.
-Nu merge! constată dezamăgit. Eşti vinovat şi gata! Du-te dracu’! Ce mai vrei? Probele au fost clare!
-Care probe? întreabă el. Nu am văzut nicio probă.
-Şi ce dacă! se răţoieşte judecătorul. N-au fost probe. Na! Ce-o să faci?
-Am dreptul la…
Judecătorul îşi acoperă urechile cu palmele şi începe să mormăie un fel de cântec:
-Na-na-na-na-nanaaaaa! Na, că nu te aud!
Îşi dă uşor palmele de la urechi.
-Vinovat! Vinovat! Vinovat! Du-te dracului, că eşti vinovat! Na! Ce-o să faci?
Nu ştie dacă să râdă sau să strige. Se aşează, socotind că ăsta e un gest de sfidare. Îl priveşte pe judecător cu ceva ce ar trebui să fie o privire dârză. Judecătorul ridică din umeri.
-Vezi? N-ai ce să faci! Şi te şi condamn! Ha! Uite, că te condamn! Na! La… Chiar te condamn… stai aşa. La… la… 2000! Du-te dracu’!
Judecătorul se ridică repede şi iese. Toţi cei din sală aplaudă. În afară de moşneagul libidinos. Şi de procuror, care rămâne cu ochii beliţi spre el.
-Ce a fost asta? îl întreabă el pe avocat.
-Hă?
-Ce a fost asta? repetă întrebarea.
-Ăăă… proces?
-Proces?
-Da… de ce nu?
-Aşa arată un proces? îşi strigă el indignarea.
-Dar cum? rămâne avocatul cu gura căscată.
-2000 de ani? Dar eu o să trăiesc 2000 de ani?
-Ăăă … nu. Nu-s ani – hlizeşte avocatul.
-Dar ce?
-O să mai fii judecat de 2000 de ori. La fel ca azi.
Gardianul îi pune cătuşele. Toţi ies din sală. El rămâne încătuşat de balustrada boxei acuzaţilor.
-Hei! îl strigă pe gardian. Mă laşi aici?
-Păi, cum? se miră gardianul de aşa întrebare.
-Cum să mă laşi aici?
-Mâine ai iar!
Nu mai întreabă nimic. Priveşte cătuşele. Priveşte sala goală. Şi vede că procurorul e tot acolo. Încremenit, ca o statuie slinoasă, sculptată în osânză. Cu aceeaşi ochi bulbucaţi, de vită tembelă, privindu-l fără să clipească.
-Mai ai 1999! spune gardianul. Şi iese.