Mor măcelăriile

La parterul blocului meu ( Nu e blocul meu, n-am devenit apropitar de beton îngrămădit, dar de vreme ce locuiesc în el, zic că e al meu; ipoteza că aş fi eu al lui fiind mult mai puţin atrăgătoare) exista o măcelărie. S-a închis. De fapt nu „s-a închis”, că măcelăria n-are diateză reflexivă. A închis-o dumnealui, patronul, pe care tocmai l-am salutat, în vreme ce lipea în geamuri un afiş pe care scrisese, cu litere mari cât falimentul: „Spaţiu de închiriat!”.

-Nu merge! mi se vaită patronul. (Ar trebui să îmbrac cuvântul ăsta în ghilimele?) Nu cumpără lumea. Ne-au omorât ăştia cu supermarket-urile.

Oftează. Oftez şi eu. Din politeţe. El crede că ştie de ce a scăpătat. Eu chiar ştiu. Dar nu-i spun. Mă îndoiesc că i-ar folosi la ceva. Îşi aprinde o ţigară, îmi oferă şi mie una. Îl refuz, le am pe ale mele. Îmi aprind şi eu una, deşi n-am niciun chef să stau la prohod cu el.

N-am nicio îndoială că frizura economiei naţionale nu depinde de „marii investitori”, care vin când e de supt măduvă din os (doar n-om ajunge să ne-o sugem singuri! – citiţi cum vreţi afirmaţia asta!) şi pleacă atunci când şi-au umflat maţul, nu înainte de a se căcă, făra a trage şi apa. Micul producător autohton, insoţit întru profitabil prieteşug de micul negustor – aici se află cheia unei economii cu ficatul sănătos. Mica brutărie de cartier, cu brutarul care se trezeşte cu noaptea în cap ca să frământe aluatul pe care l-a plămădit din făină cumpărată de la fermierul pe care îl ştie el şi în care are încredere. Micul măcelar, care tot asemeni se aprovizionează de la micul crescător, care nu-şi îngăduie să-şi bată joc de ceea ce produce. Şi tot asemenea, cizmar, cofetar, croitor ş.a.m.d. .  Aşa am văzut prin alte locuri şi aşa am văzut că e bine.

La noi însă nu se potriveşte. Şi nu se potriveşte pentru că românul nu vrea să fie brutar, ci patron de brutărie. Sau măcar de gogoşerie. El nu vrea să frământe aluatul, ci să găsească pe careva mai amărât decât el, care sa frământe el aluatul, pentru bani de nimic. Că de aia s-a făcut patron, ca să aibă unii pe care să-i pună la muncă. Apoi descoperă că salariile ălora costă. Că statul îşi vrea şi el partea şi afacerea gâfâie. Dar românul nu vrea mica lui afacere, de familie, prin care îşi dă de lucru sieşi şi alor lui, din care se întreţine. El nu vrea mica afacere. El vrea afacere! Să muncească alţii! El e patron. Îşi face cărţi de vizită, vorbeşte la telefon (cu contabila) se vaită că statul îi ia prea mult, că lefurile salariaţilor îl împovărează. Aşa că merge la mica înţelegere: juma din bani pe acte, restul la caiet. Iar caietul se mai pierde, se mai uită. Pe urmă apare constatarea că românii nu sunt muncitori serioşi. Că sunt puturoşi şi te mai şi fură. Asta constată orice patron de butic, fugit de la locul lui de muncă, să vadă ce fac vânzătoarele, pe care le suspectează că fură.

– O să ne ducem toţi dracu’! mi se vaită scăpătatul patron de măcelărie. O să ne cumpere străinii cu totu’! Că ne place să cumpărăm porcăriile lor, în loc să mergem la românii noştri!

Am intrat de câteva ori în măcelăria lui. De fiecare dată prăvălia era goală. Vânzătoarea, revărsată pe un scaun, stătea în uşa care dădea „în spate” şi dădea cu degetul în telefon. Nici n-a ridicat privirea când am intrat. Nici nu s-a sinchisit că exist. Nici pomeneală să îşi ridice osânză, să străbată micul hol şi să mă întrebe dacă am văzut meciurile, dacă am umbrelă, cum o mai duc cu sănătatea… să mă întrebe ceva! Am stat câteva minute, m-am holbat la vitrina frigorifică în care erau cutii cu margarină, parizer grecesc, feliat, la folie, halva bulgărească. Şi ceva cărnărie. Nu multă, nu foarte arătoasă. Asta a fost prima vizită.

A doua oară era o altă vânzătoare. Pe acelaşi scaun, dar cu alt telefon. Urla în telefon: „Nu mai mă dau, fă, cu decolorant că mi-a făcut aia permanentu şi a zis că mi-aduce ea de la turci vopsea de-aia originală!… Ce vacă e!… Aşa a zis? … Vaaai!” . Şi aşa mai departe. M-am salutat cu halvaua, cu margarina, cu sticlele de vodcă ( la sticlă de plastic, de 1,5 L) nou apărute. Cu aceeaşi carne de la vizita anterioară. M-am simţit ca la muzeu. Singur şi deprimat. Am dat să ies. Din culcuşul ei, vânzătoarea zbiară la mine: „Dacă vrei ceva să-i zici!”. Întotdeauna mă bucur când oamenii mă simt unul de al lor şi mă tutuiesc.

Au mai fost câteva vizite. O dată am întrebat de nişte ciolan de porc. N-aveau. Altădată de ceva carne de vită. N-aveau. O dată am avut noroc. Aveau piept de pui dezosat, de Slobozia. La casoletă. Dacă nu mă deranja că expirase de o zi, al meu era. Ultima dată m-am regăsit cu grasa care degeţea în telefon. S-a ridicat. A venit agale. S-a proptit în faţa mea. „Bună ziua!” am zis. Degeaba. Deja era absorbită de butoneala în telefon. Am întrebat ceva. A întins un deşt gros, slăninos. Mi-a arătat în ce vitrină să mă uit. În vitrina aia nu exista ce mă interesa. Doar eticheta cu preţul. Mai întreb o dată. Mai întinde o dată deştul. Mă duc spre uşă. Ea se scurge spre scaunul ei, cu ochii beliţi în telefon.

Acum „patronul ” e amărât. Închide lacătul. Aruncă ţigara. O striveşte sub călcâi. Oftează:

-Să văd de unde o să cumpere acum, că eu am închis! zice. Că eu înhchiriez şi îmi convine să stau din chirie, nu mai creez locuri de muncă, nu mai… Asta e!

Îmi strânge mâna. Se urcă în merţanul vechi, înmatriculat în Bulgaria şi porneşte. Vorbeşte la telefon. Iese cu spatele. Îl claxonează unul. Coboară amândoi, se înjură. Blochează traficul. Eu plec. E greu. Greu. Era o măcelărie atât de liniştită, în care puteai intra să te reculegi, să…