Zâne și prinți

on

|

views

and

comments

Toți am crescut cu povești. Pentru că – ni se spunea – ne ajută să descoperim lumea, ne învață să distingem între bine și rău, pentru „rolul lor formator”. O fi și ceva din toate astea, dar cred că mai ales pentru că ai noștri încercau să ne facă să stăm naibii liniștiți și, poate, să adormim.

Crescând cu povești, am ajuns să le căutăm pretutindeni în viața prin care ne târâm. În ceea ce ni se întâmplă, în ceea ce li se întâmplă altora, în cărțile pe care le mai citim sau filmele la care mai căscăm gura ori în conversațiile cu cei din jur. Ne-am deșteptat puțin și am început să distingem între feluritele tipuri de povești. Nu sunt doar basme, am învățat. Mai sunt și snoave, fabule, istorii, dar mai ales baliverne, gogoși, brașoave și „teorii ale conspirației”. Aici ar trebui să strecor cumva și bazaconia lui Caranfil via Dinică, aia cu „mâna întinsă care nu spune o poveste…”. Considerați-o strecurată.

Poveștile copilăriei noastre respectau sfânta dihotomie bine-rău. Totul era clar, contururile evidente, Făt Frumos era votabil, Balaurul/Zmeul era opoziția. Generațille mai recente au un contact redus cu tipul ăsta de povești. Și se vede. Se simte. Ciutanii de azi cresc cu pokemoni, vrăjitori hollywoodienizați, cuțurberi digitali și țoloandere erotice. Și, cum am zis, se cam vede. Revenind, în poveștile primilor noștri ani nu exista echivoc, nu traversam inutile confuzii și nu era loc de grozave surprize. Ăi buni îi căpiau întotdeauna pe ăi răi și cu asta basta. Oricât de ciumete era zmeul, tot și-o lua. Ceea ce se cuvenea să băgăm la cap. Pentru că asta era ideea: să pricepem că binele învinge. Iar asta ar fi trebuit să ne convingă, pe mai departe, să ducem o viață cumsecade. Cât de bine a funcționat pedagogeala asta se vede.

Partea proastă în toată chestia asta e că, mai mult sau mai puțin conștient, ne-am deprins să căută feți frumoși. Lumea în care am fost împinși nu semăna deloc cu tărâmul din basm, așa că, naivi și imaturi, am început să o născocim din ochi și minte. Am început să o vedem altfel decât e, forțând comparații, impunând analogii de cele mai multe ori nepotrivite. Oricât de puțin, aveam să constatăm, maturizându-ne, semăna lumea noastră cu cea din povești, nu înceta să ne însoțească vârtoasa credință că binele învinge mereu. Iar binele e, întotdeauna, chestia aia pe care o votăm noi.

Așa am ajuns să bengăim năuci într-o neîncetată căutare de feți frumoși și cosânzene. Și ne-am trezit, de fiecare dată, fără excepție, că ne-am dat destinele ba pe mâna Ghionoaiei, ba a Babei Clanța, ba a Balaurului. Uneori pe mâna Împăratului Verde, care e, de fapt, un șmecher și un șmenar. Ne-am vârât în alianțe ca Harap Alb, cu Setilă, Fomilă și tot felul de alți haplea, cărora doar de binele nostru nu le păsa. Dar noi am rămas mereu acolo, prinși în poveste, așteptând ca binele să i-o tragă răului.

Citeam, mai zilele trecute, un text al unui respectabil intelectual. Nu călcăm aceleași poteci, alții ne sunt zmeii ori feți frumoșii, dar avem în comun, mă încăpățânez să cred, o seamă de lucruri mult mai de preț. Omul își vărsa, cu vrednică lehamite, dezamăgirea față de noua promoție de feți frumoși de care își atârnase, naiv, nădejdile. Fără a-și admite naivitatea, fără a recunoaște că semnele imposturii, ale ticăloșiei și neisprăvirii au fost mereu acolo, dar el a ales să le ignore. Decepționat, se încăpățâna să creadă că avem, pe mai departe, datoria de a-l căuta pe Făt Frumos, că altă cale nu este.

Pe Facebook, unde pășesc tot mai rar și tot mai pe fugă, am dat peste un dialog al dezamăgiților. De data asta era vorba de niște dezamăgiți de televizor și de dihăniile care apar acolo, auto-poreclite „vedete”. Oh, ce amare decepții, ce acut sentiment al trădării. Pentru că dezamăgiții despre care amintesc aleseseră să creadă, bună vreme, poveștile pe care chiar cei care azi îi dezamăgeau le spuneau. Iar în poveștile acela, ei, vedeții, erau bravi cavaleri ai celor drepte, viteji luptători pentru grozavul adevăr și borțoasa libertate. Iar acum… Iar acum, ce?

Dezamăgirile pe care le trăim, cu încăpățânare, una după alta nu sunt altceva decât fructul propriei noastre naivități. I-am putea spune, crud, prostie. Dezamăgiții mei, clocotind, spumegând, rumegându-și amarul, nu încetează să stea atârnați de sticla televizorului. Sperând, așteptând, mestecând, în continuare, rahatul cu care sunt bombardați, dar așteptând un semn, o crăpătură cumva, prin care să răzbată o geană de lumină. Zi de zi, seară de seară, cu ochii lipiți de ecranul prin care vin poruncile stăpânilor, continuă să aștepte zvon de libertate, tocmai de la cei care le bat lanțurile.

Asemenea cei care caută viteji cavaleri printre dihorii, lichelele, secăturile și derbedeii care se oferă spre vot, promițând, lătrând, behăind, răcnind. Fiecare palmă primită înseamnă doar începutul unei noi căutări.

În vremea asta, lângă noi, există cei care ne spun o poveste. Povestea. Iar în povestea asta binele nu învinge răul, în mod obligatoriu. Și, mai ales, în povestea asta, balaurii suntem noi înșine; marea luptă, care însoțește orice poveste, o avem de dus cu noi înșine. Cu propria slăbiciune și prostie.

Acum două zile, în glumă, am postat o fotografie cu un motan peste care dădusem pe scările unei mânăstiri de la Meteora. Buluc de reacții. De tot felul. Cu doar niște minute mai devreme dădeam link-ul spre un text. Trudit și adânc. Interes minim. Cumva de așteptat. Textul era o alungare din poveste. Mâța o ancoră, care ne păstra acolo, legați fedeleș.

Așa că vor exista mereu două povești. Una care ni se spune și una pe care o trăim. Nu vom înțelege nimic, nici din una, nici din cealaltă. Pentru că vom fi mult, mult prea ocupați cu pozele cu mâțe, selfie-urile tembele și colportarea de citate cretine (născocite sau autentice).

Facebook Comments

Share this
Tags

Must-read

Democrația americană?

Microbismul nostru politic e mereu în căutare de noi teritorii de manifestare. Conform unei vechi și robuste tradiții, chibițul politic nu trebuie să știe,...

Nea Stere și Duracelu

Nea Stere are un discipol. Precum Socrate odinioară. Am putea socoti chiar că banca din fața blocului a devenit un fel de Păltiniș. Astfel,...

Nea Stere și războiul

O reîntâlnire cu nea Stere e un eveniment. Comparabil cu transportul dus-întors pe ruta București -Kiev a unei stive de cherestea. Pentru cei care nu-l...

Recent articles

More like this

Leave A Reply

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.