Dacă trebuie să urce scările, cade de-a berbeleacul. Dacă-l pui pe bicicletă, se duce-n cur. Cu mersul pe jos s-ar descurca el cumva, doar să-l ții de mână și să-l duci la toneta de înghețată. Dacă-l lași singur se întărâtă și vrea să deschidă ușa din tablou.
Dacă-l întrebi de nevastă-sa, ți-o arată pe sora lui. Când e în Michigan îi salută pe cei din Illinois. Când e în Illinois întreabă: unde sunt? ce fac eu aici? Când începe să vorbească începe avântat cu un tir de interjecții, apoi se zăpăcește și, cu o expresie năucă, se uită disperat spre cei din jur, poate îl ajută cineva și îi spune dacă e miercuri sau aprilie.
Are și momente de sclipire. Da. Uneori își amintește cum îl cheamă. Parțial. Dar nu-și amintește unde e sau de ce.
Pe scurt, conform celor mai expirate și râgâite stereotipuri, Joe Biden – cel mai puternic om al planetei. Sau cel puțin așa se auto-sugestionează ai lui. Când trage o bășină repede mâna la cur, să o prindă, apoi o duce la nas, să inspecteze buchetul. Asta dacă nu e prins cu degustarea mucilor. Așa era de când „l-au votat”.
În timpul ăsta suntem plictisiți cu repetate anunțuri despre coma/moartea lui Putin. Care e băgat în comă și/sau omorât de vrednica mașinărie de frămânata rahatul cam de 7-8 pe săptămână. Cu îndărătnicie, doar – doar ne-or face să pricepem mesajul: bre, Joe s-o căca pe el, dar încă e viu.
Biden e doar expresia cea mai amplă a unei categorii de produse. Pentru că toți ăștia sunt doar niște produse. De rahat. Dar chiar și așa, de rahat cum sunt, ajung să stea pe rafturile cele mai importante. Și văzând rafturile pline doar cu traforați din ăștia, pricepi că nu mai e o întâmplare, că nu s-a tâmpit chiar complet electoratul de pretutindeni. Că există o metodă în toată țicneala asta.
Făpturi șterse, fără consistență, dar cu multă împachetare sunt livrate drept „lideri”. Fabrici uriașe de P.R. se screm să ambaleze nimicul. De la Macron la Biden și de la Zelenski la Maia Sandu. Mereu la fel. Rânjet larg, inserabil în poză, modestie ostentativă, atent lucrată. Eroism de PVC și ținută de la garderoba teatrului de amatori. Aproape convingători. Mai că ești gata să crezi că maimuțele astea chiar conduc ceva, niște țări.
Totul într-un fel de democrație de tip discount, în care nimeni nu mai mimează aparențele, pentru că nimeni nu mai are nevoie de ele. Iar dacă încercați să deslușiți care e rostul, care e destinația, nu vă bateți capul. Nu o să ajungeți acolo. Despre asta e, de fapt, vorba.
Facebook Comments