Microbismul nostru politic e mereu în căutare de noi teritorii de manifestare. Conform unei vechi și robuste tradiții, chibițul politic nu trebuie să știe, n-are nevoie să înțeleagă, important e „să se bage”. Pentru că dacă mulți vorbesc despre un subiect, de ce n-ar face-o și el? Că întotdeauna are ceva de spus. Despre orice. Shaolinul de tastatură are mereu cratime de persecutat.
Decizia Curții Supreme a SUA prin care a fost desființată o decizie anterioară, datând din 1973, în cazul Roe v. Wade, a stârnit un val de proteste, comentarii, isterie. Decizia din 1973 oferea protecție, la nivel federal, în privința dreptului (dacă putem vorbi despre așa ceva ca un drept) la avort. Firește, la vremea respectivă era vorba doar despre femei; oamenii de știință nu descoperiseră încă bărbații gravizi.
Prin desființarea deciziei din 1973, practic, CCSUA constată, printr-o decizie în cazul Dobbs v. Jackson Women’s Health Organization, că avortul nu este un drept adânc înrădăcinat în istoria și tradiția SUA și nu poate face parte dintre acele drepturi protejate la nivel federal. Ca atare, revine fiecărui stat al federației sarcina de a decide asupra reglementării în această privință. O decizie rațională și, socotesc eu, corectă. Nu este vorba nici despre interzicerea avortului, nici despre alte bazaconii, așa cum încearcă să sugereze istericii de serviciu.
Chestiunea avortului e unca complicată și al naibii de controversată, dar nu face subiectul discuției de azi. Așa că, pentru a da bolovanul ăsta din drum, o să o spun limpede: avortul nu este un drept. Este o decizie excepțională, care ar trebui luată în condiții excepționale. O femeie poate decide asupra maternității înainte de apariția acesteia. Măsurile contraceptive sunt suficiente și accesibile. Dacă, totuși, apare sarcina, există trei luni în care acea femeie poate decide. Și, repet, soluția trebuie să rămână una excepțională și temeinic justificată. Sunt trei luni în care poate decide, trei luni în care să priceapă ce vrea de la viață (viață,da!). Dincolo de cele trei luni discutăm despre altceva. Subiect închis.
Firește că microbiștii români nu aveau cum fi absenți din toată răsteala asta. Străpunși de responsabilitatea pe care o au pentru bunăstarea Americii, hop și ei să păreri. Că au prins din zbor câte ceva despre subiect și, cum ziceam, ei de ce să nu vorbească? Asta ar fi mai puțin supărător, dacă în toată această gălăgie nu ar fi repetat, cu enervantă insistență, un stereotip pe cât de ruginit pe atât de fals, adică sintagma „democrația americană”.
Să fie limpede: nu există democrație americană. Nu, nu m-a plătit Putin, nici nu sunt anti-american. Prostia asta cu „democrația americană”, repetată chiar de propaganda din SUA, insistent și incorect, nu are niciun fundament. SUA nu sunt o democrație, nici în sensul clasic, consacrat de democrația ateniană, nici conform sensului modern pe care am ales să-l dăm acestui termen. Modelul american e unul particular, cu virtuțile și viciile sale, sigur, dar nu e o democrație. Nu a fost gândită în acești termeni de către fondatori și nu a funcționat niciodată astfel. Să vedem, deci.
Separația puterilor în stat nu există nici măcar teoretic. Chiar dacă artiștii în scărpinat în cur vorbesc despre asta. Americanii au, e drept, un sistem de control reciproc (check and balances) al puterilor statului, care de-a lungul timpului și-a demonstrat o relativă eficiență. Dar nu discutăm despre separație reală a puterilor.
Teoretic, puterea legiuitoare este alcătuită din Senat și Camera Reprezentanților. Și e separată de restul puterilor. Politologia americană, totuși, vorbește despre legislativ ca despre o „ramură a guvernului”. Acesta ar putea fi doar un neajuns terminologic. Nu e. Senatul este condus de către vicepreședintele SUA (executiv) atunci când acesta participă la ședințe, iar în caz de egalitate la vot, vicepreședintele are votul decisiv. E o evidentă suprapunere a puterii executive cu cea legiuitoare.
În același timp, cele două camere legiuitoare pot invalida, prin vot, decizii ale executivului sau pot institui comisii de anchetă, care funcționează conform normelor judiciare. O suprapunere, deci, cu puterea judecătorească. Puterea judecătorească, la rândul său, emite hotărâri care, dat fiind sistemul de drept jurisprudențial, au valoare de precedent, deci valoare de lege. Și exemplele de acest tip pot continua, de la ordinele executive ale președintelui (legi care ocoloesc Congresul), până la calitatea de membru al guvernului a procururului federal.
Fondatorii SUA au optat pentru aceste soluții din rațiuni lesne de înțeles. Și au instituit un model care, cu amentamentele succesive de rigoare, s-a demonstrat eficient vreme bună. Dar putem cădea de acord că nu avem cum discuta despre o atentică separație a puterilor în stat (o astfel de „autentic” separație nu e, de fapt, realizată nicăieri). Simplul fapt că, atunci când se vorbește despre CCSUA, judecătorii sunt numărați ca X democrați și Y republicani e edificator.
Mecanismul electoral, din nou, nu este unul specific unei democrații. O democrație presupune participarea directă a demos-ului la decizie sau în alegeri. Din nou, nu e cazul. Președintele SUA nu este ales de alegători. Nu direct. Ci de către electori. Care nu sunt, totuși, legați de votul cetățenilor. Din nou, nicio legătură cu democrație. Rațiunile pentru care fondatorii au ales această soluție sunt solide și justifică un astfel de model. Dar nu e unul democratic. Să mai adăugăm că, în procedura de alegere a președintelui, se poate ajunge, într-o situație extremă, la dat cu banul și lucrurile sunt clare.
Privind tot asupra mecanismului electoral, teoretic, candidaților li se garantează șanse egale. Practic nu poate fi vorba despre așa ceva. De fapt nici în teorie această prezumție nu are cum supraviețui, așa că mai corect ar fi să spunem că doar în enunț se discută despre o ipotetică egalitate de șanse. Care nu există. Primul și cel mai grăitor argument este faptul că politica americană e făcută de două partide. În teorie, din nou, doar în teorie, există o multitudine de formațiuni politice. Accesul acesta la putere este însă clar blocat de un sistem de mecanisme despre care nu vom discuta aici. Sistemu, înregistrării alegătorilor p listele de partid e un alt argument. Modul de desfășurare a alegerilor interne, în cadrul celor două partide, nu are nimic democratic și ar putea fi el însuși subiectul unui lung articol. Suficient exemplul super-delegaților, în cazul partidului democrat, care participă la desemnarea candidatului prezidențial alături de delegații aleși de către votanții de partid. Dar spre deosebire de acei delegați, super-delegații nu sunt aleși de nimeni. Iar numărul lor e la discreția absolută a conducerii partidului.
Ipotetica egalitate de șanse e anulată și atunci când vine vorba despre finanțare. Teoretic, această egalitate de șanse e garantată de legea care instituie limite în privința donațiilor pentru fondurile de campanie electorală. Doar teoretic. În practică există o invenție numită Super-PAC, adică asociații distincte, care colectează fonduri, dincolo de limitările impuse de lege, și care fac campanie pentru un candidat sau altul. Adică plătesc facturi. Fără a avea, teoretic, o legătură directă cu acea campanie, dar lucrând pentru ea. E un artificiu, o golănie inventată pentru a ocoli legea. Și e la vedere. Și e acceptată, deși, în acest fel, o lege, esențială astfel, e redusă la ridicol.
Americanilor le place războiul. Mult. Toți cei care servesc în forțele armate sunt socotiți eroi, patrioți, apărători ai Americii. Chiar dacă e greu de înțeles cum e apărată America prin Somalia, Sudan sau Vietnam. Dar asta, iar, e o altă discuție. Declarația de război (și implicarea într-un conflict) ar trebui să fie o decizie dramatică, extremă. Conform Constituției, o astfel de declarație poate fi aprobată doar de către Congres. Practic, lucrurile sunt mult mai simple.
Încercați să ghiciți când a fost formulată ultima declarație de război a SUA și împotriva cui. N-ați ghicit. Este declarația din 5 iulie 1942 și este îndreptată împotriva României. Da. Ați citit bine.
În practică, președintele SUA trimite trupe unde vrea, când vrea. Bombardează pe cine vrea. Intervențiile militare ale SUA (nenumărate) țin de interese de tot felul, economice, politice etc. Invadarea Afganistanului, stat independent și suveran, nu a fost urmare a unei declarații de război, ci o intervenție dusă în așa numitul „război împotriva terorii”. Invazia a fost „aprobată” în Congres printr-o decizie din 2001, care desemna o seamă de organizații drept teroriste și care autoriza forțele armate ale SUA pentru a interveni în orice stat, fără altă autorizare, doar invocând prezența unei astfel de organizații. Din punct de vedere juridic, SUA nu au fost niciodată în război cu Afganistanul. Exemplele pot, din nou, continua.
Pot fi aduse o sumă de alte argumente, dar ideea cred că a fost limpede explicată, deja. SUA nu au fost, nu sunt și nu își propun să fie o democrație. Indiferent de gargara propagandistică. Termenii de definiție, pentru ceea ce numim democrație, sunt alții. Cum am spus deja, modelul american e unul aparte și a reprezentat, la momentul edificării sale un progres uriaș. Dar nu, nu e o democrație. Și e de dorit să ieșim din paradigma bizară și absolut nefundamentată care nu admite decât două opțiuni: democrație sau totalitarism. E o prostie. Pot exista o sumedenie de soluții constituționale care nu sunt nici una, nici alta și care garantează cetățenilor un nivel de viață decent și o justă respectare a drepturilor fundamentale. Deci, mai spun o dată, SUA nu au fost, nu sunt o democrație, dar nu au fost și nu sunt un star totalitar. Dimpotrivă, o bună parte a istoriei sale a însemnat afirmarea unor drepturi și libertăți fundamentale. Nu sunt, totuși, la fel de convins că direcția spre care se îndreaptă acest imperiu în declin va mai reuși să ocolească pericolul totalitarismului. Dar asta e, de acum, o cu totul altă discuție.
Facebook Comments