Un distins dorm deplângea lipsa noastră de civilizație. A românilor. Degeaba avem internet de mare viteză – observa domnul cu pricina -, telefoane inteligente, suntem membri în UE și NATO dacă atât de mulți români încă au wc-ul în curte și zidesc biserici.
La fel de surprinzătoare, mărturisesc, mi s-au părut și atributele civilizației, ala cum le identifica distinsul, și semnele deficitului de civilizație. Am încercat să îmi imaginez ce fel de bizară arhitectură mentală poate avea cineva care poate alătura astfel cele două tipuri de zidiri. Oricum o dădeam, ieșea tot mai puțin distins și tot mai evident sociopat.
Invocarea edificiului căcării ca element esențial în evaluarea nivelului de civilizație e o veche țicneală. Indiscutabil, pentru orășeanul acestui veac existența unei instalații sanitare adecvate reprezintă un element esențial de confort. Ne-am obișnuit astfel. Ne-ar fi greu altfel. Pentru bătrânii noștri, odinioară, era de neînchipuit deșertarea mațelor sub același acoperiș sub care îți duci zilele, îți crești copii. Treaba rușinoasă era aruncată departe, în fundul curții. Poate părea o formă de înapoiere, astăzi. N-a fost mereu așa. E regretabil că mulți dintre ai noștri trăiesc așa. De multe ori cauza e mai degrabă sărăcia, nu socoteala pe care tocmai am pomenit-o. Dar tocmai asta e ideea, sărăcia nu înseamnă musai lipsă de civilizație. Doar lipsă. Lipsuri.
Despre zidirea de biserici, ce e de spus? Se ridică prea multe? Poate. Cine poate spune care e corecta măsură? Nu știu în ce măsură atașamentul multor români față de biserică este reflectarea unei profunde trăiri spirituale. Ar fi greu de decantat ce e autentică spiritualitate, unde începe superstiția și în ce măsură ține de nevoia de a aparține de ceva atemporal. Nici nu ne-ar folosi să cercetăm aceste lucruri. Cu bunele și relele pe care le avem de spus, poate, despre unele fețe bisericești, azi, biserica e sediul moralei. Ultimul refugiu. O morală excesivă, după măsura unora, poate. Încremenirea pe o anumită treaptă, pe care ar reproșa-o unii, o găsesc, dimpotrivă, binefăcătoare. Mai ales privind la chipul tot mai slut al ceea ce numim azi progres.
Ca să nu mă lungesc inutil, lamentația domnului pomenit la început vorbește cu limpezime nu despre nivelul de civilizație al românilor (care, din cu totul alte pricini, poate fi pus în discuție). Ci despre lucrurile importante pentru chiar acel domn. Care domn vrea mai multă grijă față de cur și mai puțină față de suflet. Și abia asta e o problemă.
Facebook Comments