O fotografie. Tumult bleg în mahalalele online-ului, fleșcăită indignare, plictisită consternare, totul previzibil și pavlovian. Fotografia/informația clopoțel și glanda salivară la control. Orice cumsecade cetățean al Republicii Online România are îndatorirea de a băli când sună clopoțelul. De a reacționa când apare informația/fotografia.
Spectacolul încă nu e complet. Vine și o anchetă. A poliției. Care musai să cerceteze ce, de ce, cine, unde și cum. Pentru că, desigur, se impune. Ba chiar se necesită. Cum de ce? Pentru că a fost vâlvă pe Facebook.
Asta e fotografia care a născut zarva:
Nu, nu e EBA. Pe scurt, două pițipoance oarecare. Facând ceea ce știu ele face: adică pițiponcind. Întâmplător poartă uniforma poliției. Și? Puteau purta uniforma de asistente medicale, la fel de bine. Sau puteau fi membre ale Parlamentului European – acolo nu sunt uniforme. Nu, nu e EBA în poze.
Ce supără, de fapt, la această poză? Că cele două pițipoance arată ca două pițipoance? Și? Crede cineva că poliția română recrutează de altundeva decât din societatea românească? Iar societatea românească așa arată. Că cele două minunate trăgeau ciubuc și lingeau cafea? Și ce altceva ar fi putut face cele două? Serios întreb. Ce altceva ar fi putut ele face, date fiind datele de la care pornim? Concret, care anume competențe vi se par aici nevalorificate în interesul instituției care le plătește? Poate deranjează că, precum spuneam, trăgeau ciubuc și lingeau la cafea la vedere, în suava nesimțire a lui „miserupe”. Poate asta, dimpotrivă, ar trebui respectat. E o formă de bovină onestitate.
De unde vine indignarea asta și cum trebuie utilizată? Suntem, totuși, în țara în care Băsescu a fost președinte de două ori. I-a urmat Iohannis. EBA a fost europarlamentar, Anastase șefă a Camerei deputaților, iar Grindeanu e vicepremier.
Suntem în țara în care se merge în pantaloni scurți și maieu la mânăstire. Nu suntem, încă, Finlanda, suntem însă țara în care junii noștri petrec săptămânal mai mult timp la pensat decât au petrecut sau vor petrece în întreaga existență citind. Suntem în țara în care făptura asta este etalon artistic și model de urmat, iar răcnetele ei și scuturatul din șolduri sunt plătite generos de publicul adorator.
Iar asemeni ei există turme de pițipoance plastifiate, livrabile în țiplă oricui e gata să achite tariful cerut. Și există cirezi de pițiponci la fel de plăcuți privirii și în egală măsură de provocatori intelectualicește.
Asta e țara care a oftat de două ori la salam. Scuze, Salam. Cu majusculă. Prima dată, cu durere, la vestea că Salamul s-ar fi mutat în alimentara celor veșnice. A doua oară, cu bucurie, aflând că Salamul e viu și își poate continua opera neprețuită. Neprețuită! Dă fiecare cât poate, pă bază dă sute. Dă coco.
Suntem în țara în care programele de televiziune înseamnă o neîntreruptă revărsare de ghiolbănie, pițiponceală, curvăsăreală și obscenitate în toate formele de expresie imaginabile. Suntem în țara în care cea mai vândută carte o invită pe Ramona să o sugă. Iar cinematografia produce abjecție pe bandă rulantă. Cu finanțare publică. Suntem în țara babelor tatuate, a moșnegilor epilați/cu păr cănit și a curvelor ambițioase. Uitați-vă naibii la ceea ce numim Guvern. La Parlamentul național sau la europarlamentarii votați de nație. Sau pur și simplu uitați-vă pe stradă, în jurul vostru.
Cele două pițipoance din fotografia de la care am pornit sunt niște prăpădite. Niște amărâte care vor și ele să fie cum au văzut că sunt panaramele de succes. Iar în România panaramele au succes. Le-a găsit și lor tăticu'(ăla care le-a sau ăla care le) un loc de muncă bine plătit, în care pot trage ciubuc și linge cafea. Pe bani buni, buni, fără bătaie de cap. Cu o pensie ohooo! asigurată. Că nu pot toate ajunge europarlamentari sau miniștri.
După o săptămână de emoții și întristare, neamul românesc s-a putut bucura că salamul e viu, deci care pula mea e problema cu poza asta?
Asta e tot. Pa!
Citit , trimis mai departe