Ne place să ne imaginăm că toată nebunia care ne înconjoară, pe care o trăim de ceva vreme e guvernată de un plan. Un mare plan. Nevăzut, complex, întinzându-se ca o invizibilă pânză de păianjen, cu ramificații dincolo de limitele noastre de percepție, sofisticat și cuprinzător. Nevoia noastră de a găsi ordine în haos ne impune să gândim asta.
Existența unui astfel de plan, complicat și teribil de bine ascuns, ar da un anume sens întregii rătăciri pe care o trăim. Călătoria asta pe tărâmul urâtului, revărsarea de rău ar deveni suportabile la gândul că, în cele din urmă, există o destinație. Gândul ăsta a devenit un fel de ultim refugiu; marele plan și iluzia unei destinații devin, astfel, invizibilul demiurg care guvernează în haos. Totul capătă un sens, patimile de acum devin doar prețul, destinația finală există și e un liman.
Și dacă nu e așa?
Sigur, avem în fața ochilor figuri hidoase, personaje detestabile care vorbesc despre marele plan, care se străduiesc să treacă drept inițiați și aleși ai acestui mare plan. Inși detestabili anunță, răcnit, ce ne așteaptă și încotro vor să ne mâne, figuri grotești vorbesc despre noua lume care va să vină, ticăloși certificabili ne somează să ne supunem noii căi. Aceștia toți se adună, frecvent, pentru a se sfătui ori pentru a ticlui noi etape ale marelui plan. Ni se vorbește despre el, suntem îndemnați să citim ici ori colo despre asta. „Nu vei avea nimic și vei fi fericit”, „insectele sunt bune și hrănitoare” – o întreagă avalanșă de mesaje, informații și/sau dezvăluiri ne confirmă existența marelui plan. Deci trebuie să existe.
Mai mult. Privind în jurul nostru constatăm – e inevitabil – că lumea nu mai seamănă cu ce știam. Totul e schimonosit, deformat, devastat, parcă, de o înfiorătoare nebunie. Tot ceea ce era nobil și demn în noi a devenit detestabil, cele mai dezgustătoare forme de degenerare devin, în schimb, noile virtuți. Tribalismul e „combătut” prin dezlănțuirea celor mai primitive forme de tribalism! Răul e înfruntat cu ticăloșia cea mai abjectă! Trebuie să existe un mare plan!
Așa cum după fiecare nenorocire care este sau ar putea fi un atentat terorist apar, din beznă, obscure făpturi care își revendică abominația, legitim sau nu, la fel se întâmplă și acum. Detestabile personaje, josnici figuranți ai unui spectacol mai mare decât noi toți ies în față revendicându-și grozăvia. Vor să treacă drept sofisticați arhitecți ai noii dezordini, pentru că asta i-ar face să treacă drept fără măsură de puternici. Iar iluzia puterii e la fel de importantă ca însăși puterea. De bună seamă, sunt locuiți de propriile gânduri, au propriile idei și ticluiesc propriile mărunte planuri. Iar cei care cred în puterea acestora, li se supun și vin să se alăture uriașei nebunii, la rândul lor amăgindu-se că, da, acolo există marele plan, iar abjecții impostori sunt marii arhitecți.
Marii arhitecți sunt de fapt detestabili oportuniști, care au reușit să convingă că lipsa de scrupule și totalul abandon al oricărei busole morale reprezintă atribute esențiale ale unei noi și invizibile elite. Atât de invizibilă, încât nu încetează să trimită ridicole semne ale existenței sale. Nicio nenorocire, fie că vine de la Dumnezeu sau din nemărginita prostie a speciei umane, nu trece fără ca iei să o revendice ca fiind o anexă a marelui plan.
Cu siguranță, ei există. Și fără îndoială au propriile planuri. Ticăloase, cu siguranță. Dar nu, nu e vorba de marele plan. Sunt doar jalnice ticluieli ale unor nemernici mânați de o fără de măsură lăcomie. Urmate de alți ticăloși, deformați de propriile lor ambiții. Noua ordine e doar pretextul pentru a transforma neisprăvirea în virtute. Răul pe care îl fac ei nu urmează un mare plan, ci doar conturul schimonosit și dezgustător al propriei lăcomii. Puterea lor vine exclusiv din credința noastră că acea putere există. Din resemnarea noastră în fața aparenței puterii. Din obediența altui val de oportuniști, care cată a se hrăni și ei din marele jaf și din teama care e, fără ostenire, hrănită, amplificată, perpetuată.
Am ajuns nu doar să admitem, ci să aplaudăm cele mai oribile forme de degenerare, în numele unor valori redefinite, siluite. Cele mai monstruoase forme de decădere devin atribute ale afirmării noii lumi, noii identități. Iar asta se întâmplă pentru că ne e teamă. De „Marii arhitecți” și de nevăzutele tentacule ale marelui plan. Avem nevoie să credem asta.
Ni se hrănește iluzia că e o confruntare între Răsărit și Apus, că ne aflăm în fața luptei de proporții urieșești dintre heralzii noii lumi și neluminații apărători ai celei vechi. Și totul e scris în Marele Plan. Ni se arată semnele care vădesc asta, iar noi încetăm să privim multele semne care ar putea contrazice acest lucru. Repet, există nu un mare plan, ci o puzderie de micro-planuri. Ticăloșia, lipsa de scrupule, amoralitatea devin atribute care le permit sociopaților să treacă drept mari arhitecți. Teama, resemnarea, lenea sunt atributele care ne fac să admitem că suntem doar cobai neputincioși în acest grozav experiment. Nu am văzut cum o întreagă umanitate a fost îngenuncheată, încuiată ani de zile între ziduri, doar pentru că așa au decis „marii arhitecți”? Ba da, am văzut. Am văzut asta. Pentru că ne-a fost teamă să vedem altceva, să ne revoltăm ori măcar să gândim cu propria minte. Ne lăsăm prostiți de iluzia marelui Q, a celuilalt mare plan secret care ne va izbăvi. Ori de grozavele dezvăluiri ale cine știe cărui dornic de atenție, care numără ceasurile până la marea contra-ofensivă.
Și continuăm, resemnați, să credem în Marele Plan. Stăruind în credința că împotrivirea e inutilă, revolta e peste puterile noastre.
Nici nu mai e important dacă Marele Plan există sau nu. E suficient faptul că noi am ajuns să credem în existența lui. Și credem în el din disperare. Pentru că pare să aducă ordine în haos, pentru că mută vina pentru tot urâtul de azi asupra „marilor arhitecți”, pentru că, măcar, promite o destinație. Dar mai ales pentru că, altfel, am fi siliți să admitem cel mai cumplit adevăr. Pentru că singura altă posibilă explicație pentru această înfiorătoare revărsare de urât, pentru cumplita mizeria, pentru duhoarea oribilă care apasă azi lumea ar fi aceea că aceasta e natura umană.
Iar o astfel de constatare e de nesuportat.
Facebook Comments