Menirea Forumului Economic Mondial (WEF) este aceea de a asigura bunăstarea planetei și prosperitatea umanității – ne asigură liderii acestei organizații. Auto-învestiți cu nobila misiune de a ne salva pe toți și de a ne mâna – dii! dii! – către belșug, cei de la WEF sunt în situația celui care voia să o ducă pe babă pe cealaltă parte a străzii, cu sau fără voia respectivei babe.
Dacă în guvernarea unei națiuni, până foarte recent, cel puțin teoretic, aveam o competiție de proiecte, iar cetățenii (repet, cel puțin teoretic) aveau de optat între mai multe direcții ideologice, viziuni, programe, când vine vorba despre nou născocita guvernarea globală nici nu poate fi vorba despre așa ceva. Autoproclamații ideologi ai noii ordini, cei de la WEF nu sunt interesați de alternative, dezbateri, reflecție. Dacă inițial Forumul de la Davos (precursorul WEF) se prezenta drept un spațiu al dezbaterii, al explorării, al căutării de noi idei, astăzi lucrurile stau total diferit. Davosienii se socotesc ca fiind o elită, elita planetară. Iar postulatele lor devin obligatorii. Orice dezbatere este reprimată, orice alternativă este inadmisibilă, reuniunile lor au devenit doar repetiții ale corului. Politica statelor trebuie subordonată, fără crâcnire, directivelor WEF și orice tentativă de punere în discuție a acestor directive înseamnă declanșarea unui colosal mecanism de căsăpire ( e singurul termen potrivit!).
Ideea centrală a ceea ce au de propus umanității cei de la WEF spune: Nu vei avea nimic și vei fi fericit! Fraza a căpătat o largă circulație, a devenit motor al unei surde revolte, motiv de uriașe angoase și leneșe revolte. Puțini sunt, însă, cei care știu ce propune, de fapt, WEF sub acest enunț. Reacția celor mai mulți dintre revoltați pleacă de la greșita idee că ar fi vorba despre o masivă expropriere forțată, de proporții planetare. Sau ceva asemănător. Lucrurile nu stau deloc așa. E suficient un minim studiu al documentelor WEF pentru a înțelege asta. Proiectul celor de la Davos e ceva mai subtil, mult mai nuanțat, deci mai perfid și cu mult mai profunde consecințe.
Ca să fie mai ușor de înțeles care este modelul de economie pe care îl propun cei de la WEF haideți să ne oprim puțin asupra unui model de afaceri deja prezent. Vorbim despre compania britanică Rolls Royce. Nu despre automobilele de lux, ci despre motoarele de avion produse de această companie. Rolls Royce nu are, practic, competiție atunci când vine vorba despre producția acestor motoare. Avansul tehnologic este uriaș, astfel că britanicii au, practic, un monopol în această privință. Cei mai mari fabricanți de avioane ai planetei, Airbus și Boeing, depind de motoarele furnizate de către fabricantul britanic. Fără propulsia asigurată de motoarele Rolls Royce, avioanele nu s-ar putea ridica niciodată de la sol. Până aici totul pare simplu și clar, nu? Airbus cumpără motoare de la Rolls Royce pe care le folosește pentru echiparea avioanelor sale și asta e toată povestea. De fapt, nu. Lucrurile nu stau deloc așa.
Modelul de afaceri al Rolls Royce, introdus încă din 1962, este cu totul altul. Rolls Royce nu vinde motoare. În schimb oferă un serviciu, numit putere/oră (power by hour), prin care închiriază puterea motoarelor, cu ora, viitorilor utilizatori. Pachetul include mentenanța, instruirea, asistența ș.a.m.d. Practic, prin această inovație, Rolls Royce a transformat vânzarea unui bun în prestarea unui serviciu. Iar asta e de reținut. Britanicii rămân proprietari ai motoarelor, reparațiile și întreținerea sunt realizate de specialiștii lor, accesul unor ochi străini la tehnologia din spate e redus, iar utilizatorul devine captiv, constrâns, vrea sau nu, să cumpere un întreg pachet de servicii, nu doar un bun. Clienții nu dețin motorul și sunt (sau nu?) fericiți.
Acesta este modelul de afaceri pe care vor să-l impună cei de la WEF. Extinderea acestui concept va avea, treptat, drept consecință exact situația anunțată în enunțul de la care am pornit: nu vei avea nimic și vei fi fericit.
Utilizatorii Microsoft Office, de exemplu, au descoperit, în anii din urmă, că au devenit din cumpărători ai pachetului software, abonați ai companiei. La fel s-a întâmplat și în cazul altor produse software. Din nou, achiziționarea unui bun este înlocuită de abonamentul la un serviciu. Trotinetele sau bicicletele lăsate alandala pe trotuarele marilor noastre orașe reprezintă tot o expresie a acestui model de afaceri: se vinde ora de utilizare, nu bunul. Utilizatorul nu este proprietar al trotinetei, dar, în schimbul unui tarif orar, se poate bucura de utilizarea unei astfel de jucării oricând are nevoie. Nu are nimic și e fericit, nu?
Primii pași sunt deja făcuți. Lărgirea domeniului de aplicare, în viziunea WEF, ar trebui să acopere cvasi-totalitatea bunurilor de care ne folosim, în viața de zi cu zi, de la automobile și telefoane mobile, la locuințe și computerele personale. Un astfel de model, afirmă WEF, ar putea rezolva problema locuințelor și ne-ar asigura un nivel crescut de bunăstare. Oamenii nu ar mai fi nevoiți să economisească pentru cumpărarea unei case, ori să plătească băncilor dobânzi importante, decenii întregi, pentru achitarea împrumuturilor folosite la cumpărarea casei. Vor fi abonați ai serviciului de locuit. Serviciul va include mobilierul necesare, o parte a echipamentelor. Alte echipamente vor trebui achiziționate, conform modelul, tot sub formă de servicii de la alți furnizori. Cetățenii își vor putea folosi astfel resursele pentru a-și îmbunătăți propria existență, fără a mai duce povara economisirii pentru a lăsa urmașilor o locuință sau niște proprietăți, mobile ori imobile. Pentru că urmașii vor fi, la rândul lor, abonați captivi ai unor servicii.
Imaginea începe să devină ceva mai limpede? Extindeți modelul la automobile sau orice alte bunuri. În principiu sună bine, nu? Diferit de modul nostru de viață de azi, dar nu e infernul de care ne-am fi temut. Ba, în cele din urmă, ar putea fi chiar un mod de viață mult mai bun. Acum devine ceva mai clar de ce este nevoie de digitalizarea accelerată, de trecerea la o monedă exclusiv digitală. Noul model economic și social nu poate funcționa decât într-o societate digitalizată. Iar dacă admitem că acest mod de viață e nu doar acceptabil, dar ar putea deveni seducător (mai ales dacă ni se promite și introducerea Venitului Universal Garantat), atunci devenim dispuși să acceptăm și această grăbită digitalizare.
Din nou, aparențele sunt înșelătoare. WEF mai vine cu ceva. ESG. Un concept esențial pentru buna înțelegere a planurilor davosiene. Environmental, social, and corporate governance (ESG). Afacerile zilei de mâine, afirmă cei de la Davos, vor trebui să se califice conform criteriilor ESG. Ce înseamnă aceste criterii?
Environment – Grija față de mediu (așa cum o înțeleg cei de la Davos). Sustenabilitate, biodiversitate, criza climatică (noul termen care a înlocuit „încălzirea globală”) etc. Toate acestea devin criterii de evaluare a afacerii/investiției.
Social – diversitate, grija față de animale (cum e acesta un criteriu social nu are rost să întrebați?), drepturile omului etc.
Guvernanța corporatistă – sructura managerială, recompensarea celor din management, remunerarea angajaților etc.
Practic, o trecere în revistă a criteriilor (puteți citi mai mult despre acest subiect doar cu o rapidă căutare pe internet) indică limpede faptul că afacerilor li se impune să devină vehicule ale ideologiei davosiene. Și deja vedem asta întâmplându-se. „Diversitatea” a devenit un criteriu de bifat cu orice ocazie, la fel și maimuțăreala care mimează „grija față de mediu”.
Putem spune, încă o dată, că enunțul pare generos și departe de a fi atât de odios pe cât părea. Cel puțin la suprafață. Pentru că suntem îndemnați să vedem rezultatele imediat evidente ale unui astfel de model economic și social, nu consecințele subsecvente mult mai profunde.
Digitalizarea, la scara propusă de WEF, înseamnă dispariția oricărei vieți private. Intimitatea încetează să mai existe. Fiecare achiziție, fiecare mișcare, fiecare gest sau decizie sunt înregistrate digital, stocate, interpretate de către algoritm. Controlul asupra resurselor financiare este semnificativ diminuat (Bitcoin și încă alte câteva cripto-monede, doar câteva, ar putea elimina, parțial, acest risc). Banii noștri devine o secvență digitală, controlată de inteligența artificială care îi distribuie către furnizorii de servicii, către stat (sub formă de taxe), fără a ne mai informa. Și, destul de probabil, fără acordul nostru. Decizia de a plăti sau nu o amendă, de exemplu, nu mai depinde de noi. Nici măcar momentul în care decidem să o plătim nu va mai depinde de noi.
Pe scurt, vom deveni funcții în cadrul unui complex algoritm. Cu un acoperiș deasupra capului, hrăniți (acesta e un subiect de discutat separat), distrați de o industrie calibrată să ne asigure un minim de divertisment și un maxim de programare mentală (reclame, mesaje ideologice etc.). Supravegheați în permanență ne vom pierde o bună parte din autonomia de decizie, îngrijindu-ne să nu devenim penalizabili.
Devenind beneficiari ai unor servicii, nu consumatori ai unor bunuri, ne vom îndrepta spre o graduală uniformitate. Afacerile vor trebui să se adapteze noii paradigme. Dacă acum creșterea afacerii depinde de doi factori, inovația și programarea duratei de viață a produsului, în noua ordine nu va mai fi la fel. Micile afaceri nu vor putea supraviețui. O mică afacere care vine cu o inovație tehnologică notabilă nu se va putea dezvolta, pentru că nu are acces la resursele financiare necesare. Nu pentru a dezvolta produsul, ci pentru a-l produce în masă și pentru a aștepta amortizarea costurilor din plata abonamentelor lunare. Asta ar putea dura ani, iar pentru o mică afacere, aflată la început, e un prag de netrecut. Ar putea apela la finanțarea cu ajutorul unei bănci. Doar teoretic. Chiar accesând o astfel de finanțare, tot ar trebui să lupte împotriva mega-corporațiilor deja prezente. Iar șansele într-o astfel de luptă sunt nule. Singura soluție ar rămâne, inevitabil, vânzarea acelei inovații tocmai către o astfel de mega-corporație. În măsura în care o astfel de corporație ar fi interesată de așa ceva. De ce ar fi?
Mega corporațiile care vor deveni furnizorii noștri de locuințe, automobile (desigur electrice) închiriabile cu ora sau telefoane mobile (închiriabile și ele) vor fi extrem de puțin motivate să investească în noi tehnologii. Având o masă de consumatori captivi și un mediu competițional caricatural, aceste corporații nu au niciun motiv să investească în dezvoltarea de noi produse. O astfel de investiție ar fi costisitoare și nu ar spori cifra de afaceri. Ar avea același număr de abonați (cu minime oscilații), aceleași încasări. Investiția în cercetarea ar însemna doar reducere a profitului.
În absența duratei de viață programate (bunurile nu vor mai fi proiectate să se defecteze după un scurt ciclu de utilizare, ci produse astfel încât să dureze cât mai mult, generând venituri fără noi costuri), afacerile nu vor putea crește cu ajutorul inovației tehnologice. Singura modalitate de creștere a încasărilor va fi inventarea de produse financiare care să majoreze prețul abonamentelor. Majorări pe care utilizatorii captivi vor fi siliți să le plătească.
Priviți piața telefoniei mobile. În acest moment, în România, avem 3 mari companii. Fie, 4. Conform wikipedia ar fi vorba chiar de 6. În realitate piața este dominată de două companii, care adună 70% din cota de piață. În condițiile propuse de Davos, ar rămâne doar aceste două companii. Orice competiție nu ar putea supraviețui. Ce ar însemna asta pentru consumatori? Dacă vorbim despre producătorii de telefoane mobile, din nou, la nivel global, situația este comparabilă. Avem doi coloși (Apple, Samsung – Huawei fiind scos, se știe cum, din competiție), încă două companii mai mici, dar ambițioase și o puzderie de mici companii care nu ar avea nicio șansă de supraviețuire în condiții davosiene. Practic, consumatorii ar avea minime alternative, ceea ce înseamnă, de fapt, că n-are avea alternative. Ce ar putea face consumatorul nemulțumit de opțiunea A? Să treacă la opțiunea B? Și apoi? Opțiunea C nu există.
Am avea, deci, câteva mega corporații globale care ar controla întreaga noastră existență. Am fi înrobiți, siliți să le plătim acestor companii pentru fiecare clipă a existenței noastre, fără putință de evadare. Iar într-o lume în care banii sunt exclusiv digitali, refugiul în „piața neagră” sau „micul producător” nu există. Iar aceste corporații vor deveni tot mai mari, tot mai puternice, vor putea controla state sau chiar armate private – inevitabil. De bună seamă toate acele minți de la Davos trebuie să fi anticipat aceste posibile consecințe – vă spuneți. Cu siguranță! Doar că, la Davos, acestea nu sunt consecințe, ci obiective. Acum e clar?
Din întreg tabloul lipsește, totuși, ceva. Vom trăi într-o lume în care vom trăi, cu toții, fără a avea ceva și fiind fericiți. Prizonieri ai unor corporații colos, către care vor merge toți banii noștri (nu mai avem de ce agonisi pentru urmași, de vreme ce nu-și pot cumpăra bunuri, ci vor fi tot „abonați”). Dar acele corporații au niște proprietari, niște CEO, care vor atinge o bogăție de neimaginat pentru noi. Ei bine, pentru ei regulile nu se mai aplică. Vilele vor fi ale lor, yachturile, insulele private sau avioanele vor fi ale lor. Nu vor aștepta să fie disponibil un automobil la stația de încărcare din colț. Vor trăi în teritorii distincte, separate de noi ceilalți, cu alte reguli. Cu totul alte reguli. Ei vor fi elita. Iar noua ordine propusă de Davos, de fapt, pentru ei e construită. Ei vor avea totul. Și vor fi fericiți.
Facebook Comments