AcasăCamera de gardaDați câte o bombă,...

Dați câte o bombă, să ajungă la toată lumea!

Pentru spectatorul occidental, cu osebire pentru cel american, războiul din Ucraina e de neînțeles. Rusia are petrol căcălău, Ucraina n-are. Ucraina nu e nici Libia, nici Iraq, e foamea pe țeavă. Atunci de ce mama dracului a dat zăpăcitul ăla năvală acolo?

Americanul obișnuit, care nu știe să găsească Ucraina pe hartă, e crescut, educat, îndoctrinat să creadă în excepționalismul american. 24 de ore pe zi, 365 de zile pe an, din toate părțile e bombardat cu mesaje, înfășurate în drapel în dungi, prin care i se afirmă/amintește/confirmă/repetă că e cetățean al cele mai grozave societăți din câte a văzut omenirea. Taxele lui sunt chibzuit cheltuite pentru a pompa democrație în lume, pentru a păzi drepturile omului/salva planeta/îndrepta nedreptățile și așa mai departe. Mașinăria propagandistică nu-i dă răgaz de dospire a gândului. Sistematic i se arată sălbaticii dușmani împotriva cea mai excepțională armată a celei mai excepționale nații musai să lupte: comuniști, rușii, teroriștii invizibili, dar omniprezenți, bolșevicii lui Castro, arabii, rușii, musulmanii, chinezii, cubanezii, afghanii, ăia din Venezuela, nord-coreenii. Lista crește fără ostenire, iar apărătoarea democrației nu mai prididește să dea cu parul în stânga și-n dreapta.

Ce întorși din operațiunile de pulverizare a „democrației” pe tarlaua planetară sunt salutați, tratați ca adevărați eroi, vajnici patrioți care, se repetă cu insistență, au fost „să apere America”. Te uiți pe hartă, vezi unde e America și unde sunt zecile de urme ale pustiirii aduse de bravii eroi. Te întrebi dacă americanul de rând vede aceeași hartă. Dacă se întreabă și el ce e patriotic în spulberarea unor cătune prăpădite aflat la mii și mii de kilometri depărtare. Și da, mulți dintre ei văd. Mulți dintre ei spun ce văd. Mașinăria, însă, e bine calibrată. Orice întrebare e socotită nepatriotică și acoperită de pătura grea a infamiei.

De ceva mai bine de un deceniu, formula oficială a suferit o notabilă adaptare. Acum nu mai e vorba de apărarea valorilor democratice, nici de apărarea Americii de marile și iminentele primejdii, acum se vorbește, deschis, despre protejarea intereselor americane. Lucru perfect natural, înscris în logica hegemonului (da, știu, a zis și Putin asta! nu, nu mi-a trimis încă banii!).

O bună vreme, aproape toți am acceptat dreptul natural al Americii, ca unică și de necontestat super-putere, de a-și impune perspectiva, de a-și apăra interesele. SUA tratau planeta ca pe magazia proprie, din care se putea aproviziona după bunul plac, folosind parul atunci când era nevoie. Americanii plăteau mai puțin pentru benzină decât noi ceilalți, deși erau dependenți de costisitoare importuri de petrol. Întreaga lor bunăstare se bizuia nu neapărat pe o remarcabilă performanță a companiilor americane. Și da, unele dintre ele erau cu adevărat remarcabile.

Aproape întreaga planetă își dorea chewing cum, Coca Cola și McDonalds. Hollywood-ul exporta un mod de viață, îndemna măcar la aspirația de a ciupi ceva din acel mod de viață, fie că asta însemna o sticlă de apă îndulcită sau un hamburger.  Mașinile americane, uriașe, adevărate tancuri, reprezentau un etalon al prosperității. Da, o astfel de măgăoaie consuma cât jumătate din RATB, dar când Pentagonul are filiale în Golful Piersic, prețul benzinei nu e o problemă. Oriunde se deschidea o piață, apărea o oportunitate, ambasada americană era prezentă cu o propunere de nerefuzat, care se putea numi Bechtel sau altfel. Iar banii curgeau. Când nu curgeau, se tipăreau. America era proprietara tiparniței, iar întreaga planetă înțelesese că trebuie să plătească în resurse pentru a avea acces la produsele tipărite. Pe scurt, o bună parte din bunăstare americană sau mai corect spus bunăstarea corporațiilor americane se bizuia pe alimentarea constantă cu resurse. Planeta întreagă pompa fără încetare resurse către marea putere, primind la schimb hârtii tipărite cu cerneală verde.

Cum spuneam, bună vreme lucrurile au putut merge astfel. Exportul de bunăstare, dinspre întreaga lume către marea Americă era un cost. În schimb primeam un sistem de valori (de care unii nu aveau nevoie), o anume stabilitate, un sistem de ordine internațională și, într-o anume măsură, un mod de viață. Bașca tone de divertisment. Mai mult, SUA au reușit să impună o limbă, engleza, ca mijloc universal de comunicare. Pe scurt, hegemonul își lua cu prisosință partea leului, dar oferea, la schimb, o relativă ordine, stabilitate și premisa pentru o societate globală funcțională. Iar pentru cei mai mulți dintre noi ăsta părea cel mai echitabil schimb posibil.

Apoi lucrurile au luat-o razna. Rău. Mai întâi s-au ridicat noi puteri, care nu mai erau dispuse să accepte acea ordine. Ceea ce până atunci părea relativ echitabil încetase să mai fie. Pe de o parte noile puteri aveau propriile nevoi, foamea lor de resurse era cel puțin la fel de mare, iar asigurarea acestora devenea o condiție vitală a supraviețuirii. Pe de altă parte, ceea ce avea acum de oferit hegemonul era un bizar amestec. O destrăbălare sexuală în care totul era îngăduit, în care nu mai exista nicio frontieră care să delimiteze ceea ce e îngăduit de ceea ce e excesiv. O spulberare a oricărei norme morale și impunerea bunului plac – tăvălit prin pesmetul corectitudinii politice. Călcarea în picioare a tradițiilor, istoriei, valorilor care puteau asigura o relativă coeziune socială și exacerbarea unei patologii a individualității de-a dreptul respingătoare. Nici măcar relativul model de relativă democrație nu mai supraviețuia, impunându-se, în schimb, un sufocant model alcătuit dintr-un toxic amestec de corporatism și securism. Mecanismul electoral nu mai conta nici ca aparență, cei aleși au devenit lipsiți de putere și, cu certitudine nu mai puteau reprezenta elita societății.

Nimeni, azi, nu-și imaginează că Joe Biden conduce cu adevărat ceva. Corupt, decrepit, evident incapabil de procese raționale complexe, omul e o epavă. Impunerea lui ca aparent președinte, prin giumbușlucuri electorale demne de lumea a treia, avea o rațiune. Existența lui la Casa Albă reprezintă o afirmație clară și răspicată: nu el conduce! Nici cei aleși de voi. Iar votul vostru nu contează! Biden e doar o etapă necesară, în care cetățenii sunt lăsați să se acomodeze cu noua ordine. O ordine în care o elită nevăzută decide tot, de la modul nostru de viață, la limitele bunăstării și numărul celor care vor fi îngăduiți pe planetă. Iar orice opoziție față de noua ordine înseamnă exterminare.

Deloc de mirare că, în noile condiții, tot mai puțini au rămas cei dispuși să considere schimbul despre care vorbeam mai sus, resurse contra un model, ca fiind măcar relativ echitabil. Restul era doar o chestiune de timp.

Intervenția lui Putin în Ucraina nu a fost o surpriză. În dialogul său cu Vestul vorbise despre asta, foarte probabil a crezut chiar că a ajuns la anumite înțelegeri. Ce ar fi trebuit el să știe e că Vestul nu respectă înțelegerile. Din punctul lui Putin de vedere, ceea ce face el acum e necesar pentru binele nației sale. Argumentele sale sunt de neignorat. Lucrurile ar fi putut fi mai simple dacă situația ar fi putut fi negociată de cele două părți, fără terțe intervenții. Nu a fost nicio clipă așa. Și era de așteptat că așa va fi.

În faza inițială Putin a mizat pe o folosire limitată a forței, îndeajuns cât să accelereze procesul de negociere și, deci, obținerea unei soluții negociate. Evidentele presiuni occidentale, care au socotit că Ucraina poate fi un proxy war util, care să uzeze suportul popular al lui Putin și să slăbească considerabil Rusia, transformând-o într-o pradă ușoară. Împreună cu uriașele sale resurse. Atât Putin, cât și occidentalii au calculat greșit. Sancțiunile care ar fi trebuit să îngenuncheze Rusia, au pus pe butuci Europa și au dat peste cap mecanismele internaționale. Imixtiunea occidentală a accelerat un proces de polarizare, țările BRIC cărora li s-au alăturat, treptat, state importante au afirmat, aproape la fel de răspicat precum Putin, despărțirea de ordinea impusă de actualul hegemon. Discursul recent al lui Putin nu a făcut decât să valorifice asta și să transmită un mesaj: iată, se poate vorbi deschis despre asta! Lucru de neimaginat cu ceva timp în urmă.

America nu își poate îngădui o confruntare directă cu Rusia. Ultimele reziduuri ale aparențelor trebuie conservate. Nu e vorba doar de costurile incomensurabile care ar putea prăbuși definitiv America. Nu. O confruntare directă cu forța reală a Rusiei lui Putin (nu cea arătată în Ucraina, unde generalii ruși au dreptate să se simtă frustrați de limitele operaționale impuse de Kremlin) ar însemna o prăbușire a încrederii în forța militară americană! Washington-ul ar trebui să explice contribuabililor americani unde s-au dus miile și miile de miliarde de dolari din bugetul alocat apărării. Pentru că, e o realitate, bună parte din tehnica de luptă americană e depășită, prost întreținută sau presupune costuri de utilizare prohibitive. Chiar dacă SUA continuă să aibă cel mai mare buget alocat armatei de pe planetă,  aproape 2/3 din  acest buget merge spre întreținerea sutelor de  baze militare de pretutindeni din lume. În mandatul lui Trump a existat un comprehensiv raport care avertiza despre această stare de lucruri.

Putin a înțeles, acum, că o soluție negociată devine tot mai puțin probabilă. La fel de bine a înțeles că e prins într-un proxy war pe care nu și l-a dorit. Opțiunile sale sunt limitate, în acest moment. Iar asta nu e bine pentru nimeni.

Prima opțiune – cea mai puțin populară printre ai lui – este continuarea pe această linie. Adică un joc de așteptare, în care generalul iarnă să pună în mișcare opinia publică europeană. Proteste ample, aduse de frig, foame și scumpiri ar putea pune o anume presiune pe factorii politici, care ar avea dificultăți tot mai mari în justificarea uriașelor resurse pompate către Ucraina. E planul cu cele mai scăzute șanse de succes. Recenta perforare a conductelor de gaz complică și mai mult lucrurile. Spre deosebire de generalii săi și bună parte din susținători, Putin încă mai speră într-o soluție negociată. Iar asta este slăbiciunea lui și occidentalii par să fi înțeles asta. Răbdarea lui, totuși, ar putea fi nelimitată.

A doua opțiune – implicare militară mult mai amplă sau chiar totală. Atât Dvernikov, cât și Lapin s-au arătat frustrați de limitele operaționale impuse de Putin. Celor doi generali li s-a alăturat liderul cecen, Kadyrov. Am explicat rațiunile pentru care Putin a ales această cale. Vineri, odată ce noile provincii vor deveni formal parte a Federației Ruse (mai sunt niște pași în procesul de ratificare), lucrurile se vor schimba radical. Cel mai mic atac ucrainean îndreptat către aceste provincii va fi socotit o declarație de război, iar limitele operaționale de până acum vor dispărea. Generalul Jidko a atras atenția că, deja, forțele ucrainene au atacat, în câteva rânduri, teritoriul Federației Ruse, iar asta ar fi fost deja suficient pentru a avea acea declarație de război care încă lipsește.

Trebuie foarte bine înțelese nuanțele, care aici sunt esențiale. În acest moment, formal, Federația Rusă și Ucraina nu se află în stare de război. Putin a numit-o operațiune specială, noi o putem numi cum vrem. Cert este că, în aceste condiții, există limite operaționale (am mai spus asta) clare. O declarație de război înseamnă că aceste limite dispar. Conform unor estimări realiste, Rusia a rulat până acum, cam 25-30% din forțele sale pe frontul ucrainean. Partea redutabilă a forțelor militare ruse a fost ținută departe de front. O declarație de război ar schimba, repet, lucrurile.

Opțiunea nucleară. Invocată de toată lumea, atribuită, deja, ca intenție a lui Putin, pare extrem de improbabilă. Chiar dacă Putin nu a exclus-o, el știe că acesta reprezintă punctul de la care nu mai există cale de întoarcere. Mai mult, cei care acum par a-i fi aliați sau potențiali aliați (China, India, Iran etc.) și-ar putea reconsidera susținerea odată ce e deschisă valiza nucleară. Asta nu înseamnă că o astfel de lovitură este total exclusă. Primejdia cea mai mare – iar la Kremlin se știe asta – e o lovitură nucleară a unui terț actor, atribuită Rusiei.

Noi fronturi. Este, cred, scenariul cel mai probabil către care ne-am putea îndrepta. Ar putea funcționa în paralel cu primul. Ce înseamnă asta? Deschiderea unui/unor noi proxy wars în alte zone ale lumii – de la Taiwan și America Latină până la Orientul Mijlociu. Asta ar slăbi considerabil implicarea occidentală și ar putea antrena o anume divizare a ei. Tensiunile dintre Grecia și Turcia sunt de urmărit. O trecere a lui Erdogan (care joacă la mai multe capete) cu arme și bagaje în tabăra BRIC ar fi catastrofală pentru Vest și ar deschide accesul nestânejnit la strâmtori pentru Putin.

Am plecat de la afirmarea excepționalismului american. Un excepționalism care, azi, îndrăznesc să afirm, a căpătat o expresie sever alterată, de-a dreptul degenerată. Discursul recent al lui Putin, temele recurente din discursurile lui din ultima vreme propun o contra-pondere la decadentul excepționalism american: normalitatea sau normalismul, cum îi spunea un analist francez. Iar apelul său la un model tradițional, la acea normalitate conectată la un vechi sistem moral și de valori pare tot mai seducător pentru bună parte din planetă. Statele occidentale par să îl respingă vehement – mai ales când e afirmat cu forța armată. Nu neapărat și popoarele. Iar pe termen lung asta ar putea fi esențial.

Aș încheia amintind o zicere a unui remarcabil poet rus: pe termen suficient de lung, șansele de supraviețuire ale tuturor tind spre zero.

Facebook Comments

- A word from our sponsors -

Most Popular

Leave A Reply

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

More from Author

A șaptea, dar mai puțin artă

Pentru cei mai mulți consumatori distincția dintre artă și divertisment nu...

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau...

Industria solidarității

Pe măsură ce îmbătrânești ești tot mai greu de scos din...

De-aia

"Nu mai zici nimic? Nu mai scrii nimic?" - mă întreabă...

- A word from our sponsors -

De citit

A șaptea, dar mai puțin artă

Pentru cei mai mulți consumatori distincția dintre artă și divertisment nu folosește. Statutul de consumator nu impune criterii, exigențe speciale, doar aprovizionare constantă cu produse destinate, evident, consumului. Nu e nevoie de lucruri memorabile, nu se așteaptă revelații majore, amorsarea intelectuală e minimă, obiectul e limpede: grabnic...

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau răi. Există temnițe și stăpâni. Dacă prețuiești libertatea, înțelegi asta. Dacă, însă, pui mai bun preț pe împlinirea hoitului, atunci n-ai cum pricepe. Interviu' lu' Tacăr cu Putin. Vâlvă, zarvă, încruntări, încleștări, încăierări. Stăpân bun/stăpân rău. Tacăr...

Industria solidarității

Pe măsură ce îmbătrânești ești tot mai greu de scos din sărite. Chestiile care, odinioară, te-ar fi umplut de draci, acum doar te plictisesc. Furia arțăgoasă e trasă undeva la umbră și în locul ei se lăbărțează o ditamai lehamitea. Nu mai înjuri, schimbi canalul. Nu mai...

De-aia

"Nu mai zici nimic? Nu mai scrii nimic?" - mă întreabă câțiva prieteni. Nu mulți, dar cumsecade. De scris, ce să zic, scriu, chiar dacă nu simt îndemnul de a-mi rostogoli cuvintele în ochiul adormit al lumii. De zis... îmi zic mie. E de ajuns. Zic alții....

Opriți-l pe nesimțit!

Iohanetele e decis să folosească fiecare clipă rămasă din mandat(e) pentru a îndeplini toate obiectivele propuse. Obiectivele turistice. Pentru că ghiolbanuzaurul nu-și propune și nici nu e în stare  de altceva. Și i se rupe în paișpe cu virgulă de țara asta de tolomaci. Statul român există...

Zbateri, crăcănări și vuiet

Eterna împrăștierea a chibițimii de la galerie are acum o nouă expresie: pro Israel vs. pro Palestina. Sau după caz, anti-ăia contra anti-ăilalți. Chestia de căpătâi e să urli la galeria adversă: teroriștii! Într-o parte filo-semiții de conunctură. Zgomotoși, agresivi, belicoși, răcnindu-și sprijinul, de parcă ar interesa pe...

Kosovo, UEFA și mușețelul

M-am abținut vreme bună de la grăitul în public, sub orice formă. Din cauză că motive. Care pot fi succint rezumate într-o propoziție care începe cu: așa a vrut... Și foarte probabil voi reveni la aceeași muțeală, din motive care, de asemenea, pot fi explicate cu: așa...

E maro, moale și suntem în el

Franța De la ce s-au luat? Obiectiv vorbind, nu contează. Acolo mereu se găsește ceva. În cazul ăsta poliția oprește niște minori, care își propuseseră să fie șmecherași. Aspiranții la șmechereală aveau deja un palmares respectabil în întâlnirile cu poliția. Șmecherilă de la volan mai tupeist, dă să...

Hiperbola

Dintre nerușinările lumii de azi cea mai supărătoarea îmi pare ostentația hiperbolei. Aproape totul e amplificat indecent, exagerat, umflat până la tumefiere. Precauțiile pe care le-ar impune decența nu mai există, prudența justei evaluări nu intersează. Se grăiește răstit și se răspunde răcnit. Totul (sau aproape totul)...

Greva celor care…

Înainte de a discuta despre greva cadrelor didactice, despre solicitările lor, e bine să aruncă, repede, o privire peste ceea ce este astăzi sistemul de învățământ. E ceva mai mult decât o simplă punere în context. Prima constatare, obligatorie, de neocolit, este că, de fapt, nu mai putem...

Alegeri în Turcia

Miza alegerilor prezidențiale din Turcia, din perspectivă geopolitică, nu are cum fi subestimată. Analiștii de ocazie vorbesc despre o confruntare dintre blocul ultra-conservator, condus de Erdogan, și mișcarea reformatoare care l-ar avea în frunte pe Kilicdaroglu. Alții vorbesc despre o competiție între suveranism și globalism. Nu lipsesc...

Din târtița presei

Acum 10-12 ani, pe când acest blog începea să capete formă, îmi plăcea să fac un soi de "revistă a presei". Pe atunci mai aveam ceva ce semăna, vag, cu presa. Încă era ofițerime pe-acolo. Acum doar tablagii. Nu știu dacă am să încep iar să cern știrile,...