Biblioteca din Alexandria

Două crude pațachine au ciorbăit o importantă lucrare a lui Van Gogh. Dincolo de previzibila revoltă, am încercat să aflu care putea fi motivația unui astfel de gest. Înțelesesem că este vorba despre un protest, dar îmi doream să aflu ce cauză poate fi servită de o asemenea barbarie. De bună seamă, am nădăjduit, trebuie să fie vorba despre ceva de o teribilă gravitate și severă urgență. Așa că am scormonit puțin pentru a vedea despre ce era vorba.

„Mâncarea (hrana) este mai importantă decât arta!”, răcneau cele două eczeme cu palmele atașate peretelui pe care erau expuse florile lui Van Gogh. Nu era, deci, vorba despre niciun fel de cauză, ci de o lozincă imbecilă. Nimic altceva. Un protest coerent presupune o fină acordare a mijloacelor cu subiectul, iar aici nu era vorba decât despre un grotesc exhibiționism, care nu avea a face cu tema reală a sărăciei, ci cu maimuțăreala tembelă haștagizată în lozinci cretine pe Tik Tok.

Primul lucru care, inevitabil, mi-a atras atenția a fost definiția cu care operau tinerele viețuitoare. Nu pâinea, nici altceva nu exprima, la nivel simbolic, desigur, ideea de hrană, ci o ciorbă insipidă la conservă. Iar asta spunea deja ceva despre junele pretins protestatare, descria fără cusur modul în care percepe mintea lor lumea. Sigur, s-ar putea presupune că zeama la conservă a fost aleasă nu pentru calitatea ei nutritivă ori valoarea simbolică și că era vorba doar de capacitatea acesteia de a mânji. Iar asta este, deja, emblematic. Mânjirea, împroșcarea pare să fi devenit nu doar un drept fundamental al acestei generații, dar unica formă de expresie.

E, poate, excesiv să extrag aceste două tinere excrescențe și să proiectez, pornind de la ele, imaginea unei întregi generații. Neîndoielnic nu toți cei de o seamă cu făpturile sunt asemenea acestora și mai ales, trebuie spus, tipul ăsta de vătămare a rațiunii, de neridicare a minții descrie, mai degrabă, o parte semnificativă a tinerimii occidentale.

Cum s-a ajuns aici? Nu e ușor de răspuns pentru că e vorba de multiple cauze. Iar dacă ar fi să extragem vinovății, atunci privirea ar trebui să se îndrepte, mai degrabă, către cei din generația mea. Dacă în locul unei fără de sfârșit îngăduințe, le-am fi impus urmașilor noștri anumite rigori, poate lucrurile ar fi stat puțin altfel. Misecuvinismul pe care, cu osârdie, noi l-am cultivat în mintea, firavă și risipită, a tinerilor s-a maturizat și a devenit un măpișpetotism primejdios. Crescuți într-o neîncetată răzgâială, primind totul fără a avea nevoie de minima strădanie pentru a merita ceva, „protejați” de orice îndemn la ordine sau respect, apărați cu cerbicie de ferocii dascăli care nu pricep că rolul lor este de a prelungi răzgâiala de acasă până între zidurile școlii, tinerii noștri au devenit aruncători de ciorbă în Van Gogh. Pentru că Van Gogh nu le spune nimic!

De ce nu le spune nimic Van Gogh? Pentru că noi le-am băgat în cap că nu mai trebuie să afle, să învețe, știe Google totul, deja. Pentru că le-am cultivat sentimentul că li se cuvine tot și nu datorează nimic. Pentru că raporturile noastre cu ei au devenit tranzacționale, suntem gata să le dăm tot, să le îngăduim orice în schimbul mimării unui bizar tip de afecțiune. Iar toate astea le facem pentru a ascunde faptul că nu am avut vremea, răbdare și mai ales înțelepciunea de care era nevoie pentru a-i educa. De asta tinerele bale nu știu despre lucrarea lui Van Gogh decât că „face mulți bani”.

Atunci când un atât de mare număr de copii sunt lăsați în grija dumnealui internetul, să nu ne mire că sistemul lor de valori e injectat de Tik Tok și de abominațiile de acolo. Masa enormă de mutanți e rezultatul. Tik Tok nu le cere strădanie, talent, inteligență. E suficient să maimuțăreacă, fără discernământ, fără un minim de efort creativ, fără vreun filtru rațional orice văd acolo. În schimb, speră că vor primi minutul lor de glorie. Nu vor scrie poeme (scrisul e un greu canon, cu care sunt doar vag familiarizați), nu vor cânta la vreun pian și nu vor mișca vârful creionului căutând conturul lumii așa cum mintea lor l-ar putea descoperi dacă ar avea minte și dacă ar avea ochi pentru lume, nu doar pentru ecranul telefonului. Iar atunci când își vor căuta un rost în lumea asta, opțiunile le vor fi limitate. Pentru că ei nu știu nimic despre lume (Tik Tok nu e lumea), iar ceea ce află nu pot procesa.

Astfel de copii devin scule utile și lipsite de rațiune, gata de înrolare în bătălii care nu sunt ale lor și pe care, oricum, nu le-ar pricepe. Cum să înțeleagă că nu există comparație între hrană și artă? Iar dacă operăm o astfel de comparație, da, arta poate fi mai importantă. Van Gogh e exemplul perfect!

Servind, cu vehemență, dar fără o minimă cumpănire, cauze fictive înghesuite în vreun slogan cretin, tinerii noștri au devenit o entuziastă armată a demolării. Împroașcă opere de artă, demolează statui, dărâmă ziduri (!) sau strică pompe de benzină. De-a valma, într-o derutantă confuzie a ideilor și totală bulibășeală a valorilor. Nu au nici inteligența, nici știința, hărnicia ori sârguința care le-ar permite să construiască ceva. Vor doar să demoleze lumea noastră, cu tot ce încape în ea. E expresie unui „vechi” pe care nu îl înțeleg și trebuie demolată pentru a face loc unui „nou” pe care nu-l cunosc și care, de fapt, nu conține nimic. Doar slogan după slogan, înșiruite într-o lungă ceremonie a demolării.

Mulți dintre noi nu realizăm, încă, momentul pe care îl trăim. Am scris despre teribilul efect pe care îl are grăbitul și necugetatul transfer al existenței noastre într-un internet sălbatic, controlat de forțe nu tocmai binevoitoare. N-am să repet ceea ce am scris deja, cu alte prilejuri. Azi trăim, fie că admitem ori ba, fie că băgăm de seama, amurgul civilizației noastre. Umanitatea noastră se pregătește să lase locul pentru altceva. Nu mă hazardez să spun cum va fi acel altceva. Dar se întâmplă sub ochii noștri. Toate rătăcirile ideologiei woke, întreaga amorsare a revoltei în numele lozincii tembele, voioșia evocării infernului unui război nuclear, descompunerea moralei și impunerea relelor moravuri ca substitut pentru libertatea de expresie sunt semne ale șubrezirii. Tinere vaci și boi, precum purtătoarele de ciorbă, vor reuși, împinse din spate de forțe care știu să folosească penuria de inteligență, să dărâme tot. Iar ruina în care vor locui, la anii maturității, va fi lumea lor. Acea stupidă și neserioasă făgăduială „build back better”, vor descoperi, se va întâmpla pentru unii, pentru supraviețuitori. Și vor mai descoperi tinerele vaci și tinerii boi, ceva ce noi știm deja din acea religie pe care ei o disprețuiesc (pentru că li s-a spus că așa e în spiritul vremii), adică vor afla că prima și esențiala condiție a renașterii e moartea. Iar moartea va fi ușor de obținut, renașterea…

Între generația mea și moarte stătea generația părinților noștri. S-a dus. Acum, între ei, tinerii aruncători de ciorbă și moarte suntem noi. Și ne ducem. Vremea la care noi încă puteam zidi se duce și ea. Iar nouă ne lipsește puterea și inteligența de a mai zidi ceva trainic, într-un ritm care măcar să egaleze ceea ce strică ei. Așa că viitorul lor va fi așa cum îl pregătesc ei, de pe acum. Va veni vremea când nu vor mai împroșca pânza lui Van Gogh, ci o vor arde. Va veni vremea când nimeni nu își va mai aminti că, acum mai bine de două mii de ani, un grec bătrân a privit cerul și a spus: atâtea lumi, ce divină mirare!

Atunci când a ars Biblioteca din Alexandria, văpaia flăcărilor a fost ultima lumină care s-a mai zărit vreme de veacuri. Apoi a venit întunericul. Așa cum va veni și acum. Poate pentru ultima dată, definitiv.