Nea Costică

„Salut voios de pionier!”

Așa începea orice conversație. Și erau tot mai rare în ultima vreme. („Ce rost are, prietene?”). Lehamitea care ne locuia nu avea nevoie de rostire.

„Ce faci, prietene?”

Nu-l interesa ce fac. Știa ce fac. Era doar formularul care se completa, obligatoriu, înainte de conversația care nu dura niciodată mai puțin de jumătate de ceas. De ziua mea, de ziua lui, ne întindeam vreme de mai bine de o oră la bodogănit.

„Nu știu dacă ai văzut chestia aia pe care au publicat-o măgarii ăia din New York Times…”

Și de acolo porneam. Cu mirări, mimate perplexități, pregătind odaia pentru marile indignări.

„Prietene, cum pizda mă-sii își imaginează ei că dacă…”

Urma pledoaria. Întotdeauna cu o impecabilă arhitectură, robustă în argumentație, cu tușe ironice care nu-i ieșeau întotdeauna. („Daniele, eu n-am umorul tău, ar trebui să scrii tu asta! Sau știi ce? Mai bine dă-i-o lui nea Stere, că sigur știe el.”) Inevitabil veneau dezacordurile. Mi se întâmpla să nu pot accepta că mai mereu rușii/chinezii erau băieți buni și doar ăilalți niște otrepe. Acum apăreau acutele.

„Știu ce spui, prietene! Adevărul e altul. Cum naiba să impui un sistem când tu nu mai ai niciun sistem, mergi doar după ureche?… Oho, dar tușești bine! Dă-i naibii! Tu ce mai faci, prietene?”

Din nou, nu-l interesa ce fac. Știa. Era doar semnalizare în trafic. Acum facem la dreapta. Și urma.

„De fapt se încearcă privatizarea spațiului. Îți stă mintea în loc! Ce căcat poate face Musk? Nu e vorba despre jucăria pe care o trimiți acolo, ci despre infrastructura de la sol…”

Când se împlinea ceasul, se scuza subit. Apăruse ceva, trebuia să închidă. Nu apărea nimic. Niciodată. Nu se putea dezlipi de ecranul laptopului. În ora asta pe care noi o cheltuisem trăncănind se întâmplaseră chestii în lume. Și cum putea el să lase chestiile alea nedesfăcute în patru? Era dependent de acel ecran, de pretextele pentru mormăieli, de lume. De aceeași lume pe care o evita pe stăruință.

„Sunt prin Amzei”, îi spuneam, „ne găsim la o cafea?”.

„Nu mă simt bine, prietene!”

De multe ori chiar nu se simțea. De la fel de multe ori suspectez că era un soi de lene de care nici eu nu sunt cu totul străin. Dar mai ales era insuportabilă depărtarea de ecranul laptopului, de ce au mai zis ăia, de ce au mai făcut ăia.

„Nu urci tu până la mine?”, urma. „Hai, că poți fuma și în balcon! A făcut mama niște cornulețe cu…”

Apoi, când blajina și buna sa mamă s-a prăpădit, nu mai erau cornulețe. Erau „niște mizerii pe care le-am comandat la măgarii ăștia de la…”.

Întotdeauna trebuia să-i spun ce mai face nea Stere. Și mă răsplătea cu un hohot de râs care mișca toate plăcile tectonice.

În ultima vreme vorbeam tot mai rar.

„Ce rost are, prietene? E un mare rahat. Ăsta e adevărul! Viața asta e un mare rahat!”

Graseia ușor. Vocea căpăta tonuri înalte când se înfierbânta. Și râdea la fiecare prostie pe care o spuneam. „De unde naiba le scoți? Incredibil cum funcționează mintea ta! Aș vrea să am hazul tău! Dar nu pot, prietene, nu pot! Chiar nu-i mai suport pe dobitocii ăștia, care…”

Cu ceva timp în urmă mi-a cercetat mâhnirea.

„Nu te întreb prin ce treci, prietene! Știu cum e. Asta e, un mare rahat.”

Am vorbit atunci, pe îndelete, despre moarte. Nu era prieten cu popii, nici cu religia. De niciun fel. Dar le trata cu un uriaș respect.

„Oamenii au nevoie de chestia asta, prietene. Sigur, e irațional, dar când te copleșesc emoțiile astea teribile, nu de rațiune ai nevoie. Ce rost are să-i explici omului că moartea, până la urmă, e un proces fizic inerent?”

Îi reproșam totala lipsă de vibrație metafizică.

„Știu ce spui, prietene. Nu simt nevoia de sistematizare a speranței, ce să-i faci?”

Acum nu mai e.

„Prietene, dă un apel dacă e. Lasă-l să sune doar o dată și te sun eu dacă văd apelul pierdut. Poate îți prinde bine să mai trăncănim.”

N-am să vin la înmormântarea ta, prietene. Pentru că nu pot. Pentru că nu vreau. Pentru că nu! Înțelegi? Nu!

Am să te sun. Las să sune o dată. Și aștept. Am să aștept să mă chemi. Urc eu la tine.

P.S. Îl scotea din sărite când, mai în glumă, mai în serios, îi spuneam „nea Costică”. Nu mai știu dacă eu sau Ciupi (un bun prieten comun) i-am zis așa prima dată. „Dacă mă mai luați cu „nea” să vedeți ce o să vă chelfănesc eu, derbedeilor!”, ne punea la punct, râzând cu hohotele acelea uriașe.