La aproape un an de la începutul conflictului din Ucraina, niciuna dintre părțile aflate în conflict (nu, nu sunt doar două părți, nici doar trei) nu pare a fi găsit o strategie de ieșire. Rusia nu și-a atins încă toate obiectivele, în vreme ce coaliția ad hoc anti-rusă nu pare să-și fi definit niște obiective realiste, încă.
Îngrădit de constrângerile auto-impuse, Putin nu pare încă decis să folosească întreaga forță a mașinăriei de război rusești. Încercând să se încadreze în domeniul pre-definit, de el însuși, al „operațiunii de de-nazificare”, liderul de la Kremlin pare să fi înțeles importanța păstrării opiniei publice internaționale (internaționale, nu globale) dacă nu alături de cauza sa, măcar într-o stare de relativă neutralitate. Construcția pe care, alături de China, o are în proiect, depinde de asta.
Au existat, în operațiunea rusească, cel puțin trei schimbări majore de strategie. Cu adecvatele recalibrări ale operațiunii militare. Este imposibil de aflat ce a conținut dialogul subteran dintre Moscova și principalele capitale occidentale, dar este evident că acesta a continuat și anumite evoluții, din acest dialog, au impus schimbările de strategie despre care vorbeam.
Pentru a înțelege mai bine unde ne aflăm și care sunt posibilele evoluții, e nevoie să ne întoarcem la primele zile ale războiului.
Pe 21 februarie, Putin îi solicită lui Lavrov accelerarea dialogului cu parteneri occidentali. Poziția Rusiei e fermă:
-aderarea Ucrainei la NATO este inacceptabilă;
-extinderea NATO către frontierele Rusiei încalcă acordurile anterioare și este inaccepabilă;
-permanentele încălcări ale acordului de la Minsk nu vor mai fi tolerate
În următoarele două zile are loc o intensificare a dialogului cu Occidentul. Liderii occidentali par a încerca doar să câștige timp, Putin e inflexibil. Conform informațiilor pe care astăzi le avem, în seara de 23 februarie au loc convorbiri cu Parisul, Berlinul, Washingtonul. Putin – se pare – anunță cele trei capitale că timpul a expirat, urmează invazia. Cei mai importanți lideri occidentali au fost, deci, informați în această privință cu ore bune înainte. Președinția Comisiei Europene nu a făcut parte din acest circuit al informației. Ursula von der Leyen, aveam să aflăm din surse apropiate, mai târziu, a luat asta ca pe un afront personal.
Pe 24 februarie începe operațiunea rusească. Putin o proclamă ca pe o operațiune militară limitată. În toată desfășurarea ulterioară a operațiunii, comandanților ruși li se impune ponderarea forței, evitarea victimelor civile, pe scurt, o folosire limitată a forței.
În doar câteva ore, aviația ucraineană este anihilată. În următoarele 48 de ore, apărarea anti-aeriană ucraineană este spulberată. Parașutiștii ruși capturează Aeroportul Antonov, de lângă Kiev. Trupele rusești intră în Ucraina atât dinspre nord-vest, de pe teritoriul Belarus, cât și dinspre nord, nord est și est. În scurt timp, coloanele de blindate rusești înconjoară complet Kievul. În doar câteva zile, lucrurile par să se îndrepte spre un rapid deznodământ. Pungile de rezistență ucraineană sunt active mai ales în regiunea Donețk.
Aici avem un moment critic. Rușii au înconjurat Kievul, care e, practic, lipsit de apărare. Rezistența în jurul Kievului e, practic, inexistentă. Zelenski e peste tot, într-un masiv efort de PR. Se difuzează imagini dramatice, care încearcă să proiecteze imaginea unei rezistențe feroce. Acea rezistență nu există. Pentru că, în jurul Kievului, practic, nu există lupte. Subit, fără absolut nicio explicație, rușii decid să părăsească pozițiile din jurul capitalei ucrainene. Mai departe, se lasă prinși într-un război de uzură, în estul Ucrainei.
Acesta a fost momentul primei schimbări importante de strategie. Ce s-a întâmplat acolo? Care a fost explicația acelei neașteptate și, aparent, lipsite de logică abandonări a pozițiilor deja câștigate, în jurul Kievului? Aproape cert are legătură cu negocierile dintre Moscova și Vest. E imposibil de spus ce s-a convenit, ce s-a promis. Putin a oferit o demonstrație a forței, capacitatea de a cuceri întreaga Ucraină extrem de rapid, apoi s-a răzgândit și s-a lăsat prins într-un război de uzură. De ce? Răspunsul ar putea fi acela că, în acea fază, Putin a folosit afirmarea forței ca instrument de consolidare a poziției de negociere.
Mesajul Moscovei, constant, în acest an de război a fost acela de găsire a unei soluții negociate. Progresele sau pașii înapoi în aceste negocieri par a se fi reflectat în ajustările de strategie, în teren, ale forțelor rusești. Atu-urile sale nu erau de neglijat: forța militară, susținerea populară de acasă, controlul resurselor energetice de care Europa era dependentă.
Reacția occidentală, previzibil, a fost dezordonată, necoordonată, mai degrabă zgomotos isterică decât eficientă. Încercările de anulare a atu-urilor rusești au fost lamentabile. Au fost instrumentate proteste anemice, care ar fi trebuit să slăbească sprijinul popular, acasă, în Rusia. S-a avansat chiar ideea unei posibile schimbări de regim. Eșec total.
Pasul următor a fost reprezentat de previzibilele sancțiuni economice. Sancțiuni pe care rușii le anticipau și pentru care aveau, deja, pregătite, contra-măsuri îndeajuns de eficiente. Răspunsul occidental a fost o dublare, triplare etc. a sancțiunilor. Deciși să arate determinare, liderii occidentali au părut gata să sacrifice interesele naționale (resursele energetice), pe termen mediu și scurt, dacă asta ar fi adus o slăbire a poziției Rusiei.
Sancțiunile au avut o eficientă redusă (nu neglijabilă, totuși) asupra economiei rusești. Dar au fost resimțite mult, mult mai serios în Europa. Se caută subterfugii – gazele și petrolul rusesc sunt cumpărate, pe căi ocolite, la prețuri tot mai mari. SUA promit europenilor, în schimbul docilei supuneri, un ajutor în această privință. Ajutor pe care nu-l pot susține. Pentru că nu au nici resursele, nici logistica necesară. Iar costurile sunt prohibitive.
Unii lideri europeni (cu precădere Schultz) caută înțelegeri bilaterale cu Rusia, pe căi ocolite, folosind canale alternative. Se apelează la medierea Beijingului. Se găsesc soluții provizorii, care au neajunsul de a fi prea complicate și extrem de costisitoare.
Acesta este momentul în care Washington-ul decide că Rusia trebuie istovită într-un conflict de uzură, pe termen lung. Ruși par să fi anticipat acest scenariu. Logistica lor pare deja calibrată, industria lor de război duduie. În vreme ce mașinăria propagandistică occidentală anunță sistematic epuizarea resurselor rusești, realitatea din teren stă cu totul altfel. Putin negociază aranjamente care îi asigură accesul la resurse externe, cele mai importante cu Iran și China.
Orgoliul rănit al Ursulei von der Leyen, dublat de devotamentul ei față de Davos și Washington produce efecte. Deciziile devin tot mai iraționale, ineficiente, lovind, de fapt, interesele Europei. Sancțiunile, aberante și ineficiente, vin val după val. Se proclamă dezideratul înverzirii politici energetice, pentru a se conforma noii stări de lucruri. Înverzirea este atât de eficientă încât Germania e pusă în situația de a reporni centralele pe cărbune și de a redeschide exploatațiile carbonifere.
Apare un clivaj tot mai evident între Bruxelles-ul aliniat total comandamentelor de la Washington și principalele capitale europene. Practic, avem de a face cu o conducere a Uniunii Europene care încearcă să impună statelor membre subordonarea totală față de Washington, folosindu-se ca pretext util directivele Davos. Ruptura dintre principalele capitale europene și Bruxelles e evidentă. Încă se salvează aparențele, dar în subteran servicii ale unora dintre state lucrează deja la dosarul von der Leyen.
Pentru multe state europene, chestiunea supraviețuirii acestei ierni pare să fi fost rezolvată. Costisitor, greu, cu grele efecte. Prezența unei ierni relativ ușoare a ajutat. Dar în marile capitale se știe că iarna viitoare nu va mai fi de trecut. Nu în condițiile de acum. Ajutorul american promis nu există. Există niște afaceri americane care înfloresc vânzând gas rusesc (!!!) la supra-preț. Iar la toate astea, se mai adaugă un serios motiv de îngrijorare!
În Octombrie, reprezentanții țărilor OPEC și OPEC+ anunță o reducere semnificativă a cantităților de petrol care urmează a fi extrase, reducere valabilă până la finele lui 2023. Problema reaprovizionării pentru iarna 2023-2024 se complică și mai mult, pentru europeni. Arabia Saudită anunță, formal, intenția de aderare la BRICS. Qatar pare a se îndrepta în aceeași direcție. La fel și Iran. Europenii vorbesc despre ridicarea sancțiunilor împotriva Iranului, dar SUA se opun ferm.
De ce am insistat asupra tuturor acestor evoluții?
Pentru că sunt esențiale. Războiul are loc în Ucraina, dar acest război a devenit cel mai dramatic instrument de negociere a viitoarei arhitecturi globale. Este vorba aici, mai mult sau mai puțin vizibil, despre politica energetică, despre configurarea noilor blocuri, despre supraviețuirea NATO, despre Taiwan și chiar despre supraviețuirea dolarului.
Despre toate acestea vom vorbi în articolul viitor.
(va urma)
Facebook Comments