Conflictul din Ucraina, oricâtă candoare ne-ar stăpâni, nu mai este (probabil nu a fost deloc) o confruntare între Rusia și ucraineni. Nu mai este vorba nici despre deja clasica înfruntare dintre est și vest. Într-o dramatică reformulare a conceptului de proxy war, asistăm la un război pe care l-am putea numi paradigmatic. („asistăm” s-ar putea să nu fie cea mai potrivită formulă pentru a descrie nivelul nostru de implicare)
Ucraina este doar terenul înfruntării. Soarta locuitorilor ei, destinul acestei națiuni nu interesează pe nimeni, dincolo de grohăielile de circumstanță. Nici măcar pe cei care, la Kiev, sunt prezentați ca fiind conducători actuali ai acestui stat. Paradoxal și greu de admis, dar o privire mai atentă ne-ar putea duce la concluzia că, dacă există, în acest conflict, cineva cât de cât preocupat de soarta locuitorilor din Ucraina, mai degrabă am putea nota asta în dreptul Moscovei! Voi reveni asupra acestui aspect într-un episod viitor.
Care sunt, de fapt, părțile prinse în confruntare? Așa cum spuneam, Ucraina e doar terenul de luptă. Actuala conducere de la Kiev nu reprezintă altceva decât un grup de stranii personaje utile, încă, celor care au de mișcat fonduri importante și de testat noi strategii. Ridicol, în discurs și aspect, Zelenski e doar un bufon cu domeniu de utilizare limitată. Valoarea sa de întrebuințare e redusă la mișcarea aparatului de propagandă, cu tot mai scăzută eficiență. Dacă inițial părea capabil să-și mobilizeze cetățenii la luptă pentru marea cauză patriotică, iluzia aceasta a fost rapid spulberată. Milioanele de ucraineni care și-au părăsit, încă din primele zile, țara, cu SUV-uri și conturi, alegând huzurul prin alte părți în locul luptei „patriotice” nu au dat nicio șansă de supraviețuire acestei iluzii.
În plan intern, măsurile bezmetice, autoritarismul fără noimă, prigoana Bisericii, l-au lipsit pe Zelenski de credibilitate. Capacitatea sa de a-și mobiliza cetățenii, de a conduce, măcar vag competent, un conflict pe care oricum nu pare să-l înțeleagă, sunt practic inexistente. Pe scurt, ai lui s-au cam săturat de el. De la primarul Kiev-ului, la cetățeanul de rând. Ucraina este în ruine, infrastructura devastată, economia spulberată. Mulți dintre ucraineni (o rapidă cercetare a conversațiilor online – Google translate ajută – e edificatoare) par să fi înțeles că șansele reale de victorie tind spre zero. Teritoriile pierdute, pentru mințile lucide, intră la capitolul pierderilor planificate, pentru că bună parte din aceste teritorii erau oricum percepute ca fiind „rusești” ori „locuite de ruși”. Efortul de purificare etnică dus vreme de decenii n-a funcționat. Așa că pentru ucraineni, acum e nevoie de pace. Ar mai trebui notat ceva. A doua cea mai căutată destinație pentru refugiații ucraineni, care se declară a fi de etnie ucraineană, este Rusia!
Revenim la întrebarea de mai sus: care sunt, de fapt, părțile prinse în confruntare?
Într-o parte avem, limpede, Rusia. Dar, în ciuda mobilizării propagandei, nu avem o Rusie solitară, izolată, un stat bezmetic, scăpat de sub control. Rusia reprezintă, în acest conflict, un nou bloc, pe cale să se configureze în jurul BRICS. Chiar dacă statele BRICS nu sunt la fel de vizibil implicate în ostilități, precum cele reprezentând blocul advers, susținerea lor e mai mult decât evidentă și suficient de limpede articulată. Susținerea diplomatică e evidentă, suportul economic notabil, iar cel militar prezent. Suportul militar, mult mai puțin vizibil, desigur. Sau mai puțin ostentativ.
Noul centru al lumii, în acest secol, s-a mutat către Asia. Iar noul bloc se configurează, în mod esențial, în acest spațiu. Rusia lui Putin a înțeles noua direcție și știe să își joace cărțile. Știe de ce au nevoie statele asiatice aflate în plină expansiune economică, iar ea are ce le trebuie. India, în plin avânt economic, începe să manifeste ambiții de mare putere. Forța sa militară e, în acest moment, mediocră, dar nu neglijabilă. Reformele lui Modi par să miște economia. India pare să fi optat pentru o tulbure neutralitate în acest conflict, neascunzând o anume bunăvoință față de Moscova.
China este un colos. Conform anumitor indicatori, este cea mai puternică economie a planetei azi. Există sectoare, direcții în care decalajul față de Occident este încă notabil, dar chinezii se mișcă rapid și extrem de eficient, recuperarea acelor decalaje e doar o chestiune de timp. Nu decenii, ani. Totuși, expansiunea Chinei e limitată de un număr de factori. Primul, nevoia de resurse energetice, pare a fi în bună parte rezolvat prin înțelegerile cu Rusia. Al doilea, îl reprezintă apa! Da, apa! Deficitul de apă al Chinei, dezechilibrul major în distribuția acestei resurse reprezintă o uriașă problemă căreia Beijingul îi caută cu disperare soluții. Care încă nu se văd. În fine, cea de a treia majoră problemă o constituie o iminentă criză demografică. Politica unui singur copil începe să își arate consecințele. Undeva în jurul anului 2030, este de anticipat o dezechilibrare majoră a raportului dintre populația îmbătrânită și cea activă. Problemă la fel de sever resimțită în Occident, unde, însă, compensarea ar trebui să se obțină prin imigrație masivă, ceea ce nu poate fi o soluție în cazul Chinei.
Apoi este problema Taiwanului. Orice analiză rațională va trebui să admită că readucerea Taiwanului sub stăpânirea Beijingului este doar o chestiune de timp. Iar aici intervin doi factori. Primul e de ordin economic. Taiwanul este cel mai important producător de semiconductori. De care depinde economia globală. Inclusiv China. Atunci când chinezii vor fi dezvoltat capacitatea de a-și produce propriile chip-uri, la performanțe apropiate de cele din Taiwan, vor putea muta. Încă nu sunt acolo, dar se mișcă. Au început dezvoltarea propriilor tehnologii litografice (ADSL, o companie olandeză, care are monopolul pe tehnolgiile de vârf în acest domeniu, nu livrează astfel de echipamente Chinei), se investește masiv în cercetare și dezvoltare.
Al doilea element decisiv îl reprezintă reacția SUA. Din această perspectivă, conflictul din Ucraina este foarte util. Sumele uriașe pe care le cheltuiesc americanii pentru susținerea Kievului ( cel puțin formal, cât din aceste sume ajung la Kiev și cum ajung e deja o altă discuție), consumul de resurse pentru susținerea Ucrainei îi ține pe americani ocupați. Un nou front, în Taiwan, ar fi imposibil de gestionat, atât militar cât și politic. Ar fi tot mai complicat să le explici contribuabililor americani de ce banii lor zboară tot mai mult și tot mai des către războaiele altora.
Al treilea important partener din BRICS, Brazilia, e incapacitat acum. Noul regim de acolo are de rezolvat o acută criză internă.
Statelor BRICS li se alătură alte state importante care vor să fie prezente în noua construcție economică și politică propusă de binomul Rusia-China. Avem aici Iranul, foarte important, Arabia Saudită, Egipt sau Indonezia. Și lista crește. E un subiect asupra căruia, de asemenea, voi reveni într-un episod viitor.
În partea cealaltă avem ceea ce stereotip și incorect numim Occidentul colectiv. Practic, vorbim despre SUA și statele aservite. Da, sună dur, ofensator, dar descrie realitatea. Aici lucrurile trebuie explicate altfel.
Când discutăm despre Statele Unite și interesele de acolo, nu mai discutăm, de bună vreme nici despre Casa Albă, nici despre Congres, pe scurt, despre nimic din ceea ce descria, până recent, originala democrație prin reprezentare americană. Nu mai este vorba nici despre clasicul complex militar-industrial, deși e prezent și suficient de ferm în intervenție. Ultimele alegeri americane au indicat limpede că etapa în care politicul reprezenta un factor esențial în circul administrării intereselor e depășită. Aducerea lui Biden la Casa Albă a avut menirea de a marca asta. Nicio minte lucidă nu poate susține că Joe Biden (sau Congresul populat cu făpturi după chipul și asemănarea) e un factor de decizie real, competent. Există, în schimb, un bloc alcătuit din reprezentanți ai complexului militar-industrial, varii grupuri de lobby, reprezentanți ai marilor corporații și ai marilor grupuri financiare. Pe scurt, discutăm despre o administrare corporatistă, cu nuanțele și ajustările necesare. Think tank-urile sunt doar extensii ale acestui nucleu, tot așa cum circul de la Davos este expresia globală a aceluiați club. Va trebui să insistăm puțin asupra a acestui aspect, pentru o bună înțelegere a cadrului general.
Prosperitatea americană a avut întotdeauna două explicații. Una de uz public, care vorbea despre spiritul întreprinzător, hărnicia, inventivitatea americană. Visul american. Explicație validă, pentru că toate acestea au existat și au contribuit determinant la ridicarea noii națiuni (?). Această teză, repetată obsesiv, cu mare valoare de întrebuințare propagandistică, este validă, dar incompletă.
A doua explicație, mult mai cuprinzătoare și mai corectă, nu este niciodată enunțată public. Spectaculoasa economie americană a explodat, după cel de al doilea război mondial, grație unui număr de factori, care au mai puțină legătură cu hărnicia. În primul rând datoria. America are un sistem bazat pe îndatorare perpetuă. A cetățeanului, a statului, a corporației. Acest lucru a devenit posibil atunci când dolarul a devenit principalul instrument de schimb la nivel global. Încrederea în dolar a reprezentat un element esențial pentru prosperitatea americană. Pentru că SUA, stilul de viață american, bunăstarea de tip hollywoodian însemna consum. Masiv. Neîntrerupt. Un consum colosal, fără precedent în istoria omenirii. Un consum de bunuri, materii și produse din care doar o fracție se datorau hărniciei americane. De la petrol la alimente și bunuri de consum, totul trebuia adus, importat. De la cei care le aveau. Iar asta era costisitor, dacă, la schimb, ar fi fost date bunuri comparabile. Dar americanii au descoperit că le pot avea dând la schimb ficțiuni. Adică dolari. Hârtii a căror unică valoare era dată de încredere. Atunci când furnizorii acelor bunuri nu păreau interesați de hârtiile fără valoare sau de prețul derizoriu oferit, intervenea complexul militar-industrial, care știa să schimbe regimuri, să nască revoluții, să miște războaie, pe scurt, orice era necesar pentru ca mărfurile să vină în continuare, la preț modic, către nesătula Americă. Americanii aveau cea mai ieftină benzină, deși produceau insuficientă, cea mai variată și ieftină hrană, în porții uriașe, deși produceau doar o parte din ea și produceau scump etc. etc.
Cei care conduc astăzi SUA, națiunea-corporație, cei despre care am vorbit, nu bufonii politicii resimt acut criza dolarului. Prăbușirea acestuia e inevitabilă și e doar o chestiune de timp. Asta însă, își doresc ei, nu trebuie să însemne moartea rețetei americane de bunăstare. SUA controlează încă sistemele de plăți internaționale, mecanismele de decontare, sistemul emiterii de valori fictive. Iar asta nu trebuie să se schimbe atunci când, inevitabil, dolarul își va înceta cariera de monedă de schimb global. Va trebui emisă o nouă monedă. Probabil digitală. Tot cu valoare fictivă. Și este important ca acel nou sistem să fie controlat tot de interesele americane. Fără acest instrument, totul s-ar prăbuși. Totul!
Uniunea Europeană, celălalt membru al „Occidentului colectiv”,care ar fi putut deveni principalul competitor al SUA, nu și-a atins niciodată acest destin. Pentru că, de la început, Marele Proiect European nu a fost un proiect al europenilor, ci al americanilor. Care au înțeles că, doar o chestiune de timp, agregarea europeană va avea loc. Și au decis să impună modelul care le era lor util și care ar fi evitat transformarea UE într-un competitor, menținând, în schimb, statutul de aservire a noii construcții. NATO și „amenințarea rusească” au fost determinante.
Ilogic și foarte contra-productiv, europenii au acceptat această soluție. Nu discutăm aici cum și de ce, din limite de spațiu. Lângă ei, practic înăuntrul geografiei europene, exista Rusia. Care putea fi o eficientă și utilă punte spre Asia. Care putea aduce colosale resurse, spre uzul și bunăstarea europeană. Ipotetica autoritate rusească, da, reprezenta un factor negativ, gestionabil, totuși, și bine compensat de accesul la uriașele resurse. Bizar și lipsit de logică, europenii (repet, nu discutăm aici cum) au ales un partener de peste ocean, care să se opună Rusiei. Care nu le aduce resurse, ci le cerea, a cărui autoritate, la fel de apăsătoare, era mult mai nostim ambalată și venea însoțită de Hollywood și chewing gum. În mod constant, americanii s-au îngrijit ca alegerile, în interiorul statelor și uniunii europene, să se desfășoare „cum trebuie”, ca rezultatele să fie cele „care trebuie”, astfel încât nimeni să nu aibă timp și chef și să se întrebe de ce ilogica alegere! Mecanisme sofisticate au fost puse la punct, în acest scop. O vastă caracatiță a ONG-urilor (extensii ale acelui nucleu despre care vorbeam), impunerea de „reforme ale justiției” și luptă împotriva corupției ( care însemna interzicerea a tot ce, în SUA, e practică obișnuită), toate relative și utilizate exclusiv conform scopului deja enunțat.
Avem, azi, practic, o confruntare între două blocuri, așa cum am spus la început. Ucraina e doar teritoriu defrișabil. Dar cele două blocuri, să nu ne mințim singuri, nu reprezintă două viziuni distincte asupra drepturilor omului, ideii de democrație sau alte bazaconii. Nu este vorba despre libertate și lipsa ei. Nu. Este exclusiv vorba despre confruntarea dintre cei care vor perpetuarea propriei bogății, conform unei rețete de ei patentate. Și cei care vor propria bogăție. Mai concret, este vorba despre blocul occidental, care vrea continuarea modelului actual, în care economia simbolică este dominantă și blocul BRICS, care cere revenirea la economia concretului. Iar de câștigat nu pot câștiga amândouă. Teza împărțirii lumii, a piețelor, nu supraviețuiește. Pentru că niciuna dintre părți nu poate continua fără piața globală, resursele globale. Și ambele părți știu asta. Blocul asiatic, propus de BRICS, este doar o etapă intermediară.
Înțelegând acum miza, putem reveni la conflictul de lângă frontiera noastră. Iar în episodul viitor vom vedea de ce Occidentul trimite ajutor militar Ucrainei. Vom vedea în ce constă acest ajutor și care este adevărata mișcare a banilor care, formal, sunt promiși ucrainenilor. Vom vedea cum se testează noi abordări tactice, echipamente, contra-măsuri. Și de ce niciuna dintre părți nu își aruncă între potențialul și nu apelează la armament de ultimă generație, decât extrem de limitat. Iar în ultimul episod vom încerca să vedem care ar putea fi deznodământul acestei povești și când se va petrece. â
Deci, va urma.
Facebook Comments