Nu poți fi om serios – ți se spune – dacă nu respingi, fără osteneala lecturii, tot ceea ce primește eticheta „oficială” de teorie a conspirației. Ești somat să consumi doar informație cu viza verificatorilor de serviciu, care odată cu recenta ieșire din pubertate au căpătat darul omniscienței. Verificatorii, la rândul lor verificați, au binecuvântarea Ministerului Adevărului de Necontestat, al Agenției Globale pentru Promovarea Singurei Căi și, în cele mai multe cazuri, al Bisericii Sfântului Davos.
Orice nu se prelinge pe tubulatura oficială e știre falsă, teorie a conspirației. Există o distincție notabilă între știrea falsă și teoria conspirației. Știrea falsă e demontată, de cele mai multe ori lamentabil, de către erudiții verificatori, de regulă ignorând contextul și folosind argumente la rândul lor suspecte, dar cu girul autorității Ministerului Adevărului de Necontestat. Teoria conspirației nu presupune analiză, nu e supusă ceremoniei argumentației, fie ea și firavă bălmăjeală (ca în cazul știrii false). Simpla proximitate cu ceea ce e deja indexat drept teorie a conspirației te face suspect, nefrecventabil, te transferă în teritoriul marginalilor, te înmatriculează în registrul unei patologiii neidentificabile. Evocarea ei nu e admisibilă, dezbaterea e reprobabilă, simplul exercițiu al dubiului rațional te exclude din conversație.
Ceea ce e evacuat din incinta edificiului social sub eticheta „teorie a conspirației” are, surprinzător pentru unii, deloc de mirare pentru alții, o audiență notabilă. E momentul întrebării pe care agenții Agenției Globale pentru Promovarea Singurei Căi n-ar cuteza să o pună: de ce atâția oameni, nu toți năuci, caută explicațiile de care au nevoie în acea zonă? Asumându-și, în cel mai fericit caz, o abundentă revărsare de dantelată bășcălie, iar în alte situații somptuoase împroșcări cu scuipat. De ce teze deseori abradacabrante, alte ori de-a dreptul ridicole sunt preferabile enunțului oficial? De ce dezmățul orgiastic al ficțiunii aflate într-o pătimașă împrechere cu fragmente de adevăr e mai credibil decât ceea ce livrează jurnaliștii salariați, purtătorii de cuvinte, gargaragii de partid și de stat?
Sigur, e vorba de naivitate, de prostie, alteori de lipsă a unei temeinice educații. Poate fi vorba de țăcăneală în forme dintre cele mai zgomotoase. Toate acestea sunt cioburi de explicație, utilizabile atunci când decizi să ignori ceea ce e strident de evident: lipsa de credibilitate a comunicării autorizate. Iar această lipsă de credibilitate vorbește despre uriașa crevasă deschisă între cetățeni și agenții agendei oficiale. Reziduurile de adevăr împachetate în găunoase proclamări ale dreptei căi, neadevărurile livrate la foc automat, suprimarea brutală a oricărei surse care ar cuteza fie și doar să rostească necesare întrebări, toate acestea au adâncit acea crevasă. Discrepanța monstruoasă dintre enunț și realitatea curentă e o altă cauză.
Doar două exemple recente care fac mult mai ușor de înțeles divorțul dintre public și comunicarea oficială. Ni se repetă sistematic, într-o cadență aproape mecanică, că avem privilegiul de a fi parte a familiei europene. Suntem preveniți mereu să nu uităm că avem datoria de a ne raporta, de a ne înșuruba în ceea ce vag și imprecis e definit ca fiind ansamblul valorilor europene. E invocat statul de drept, nevoia de reguli etc. Avem apoi procesul îndelungat și eșuat de aderarea a României la Schengen. Solidaritatea europeană, constatăm, e moft, statul de drept e o șugubeață născocire, valorile europena sunt vax. Dar! Orice crâcnire, orice punere în discuție a „valorilor europene”, care tocmai am observat cât prețuiesc, te aruncă în temnița conspiraționiștilor, suferinzilor de mania persecuție, pe scurt a anti-europenilor. Iar de aici până la identificarea certă ca agent al lui Putin nu mai e de străbătut nicio distanță.
Aceeași solidaritate a europenilor, același zgomotos concert al valorilor europene devin evidente când punem alături Ucraina de Turcia și Siria. Atunci când solidaritatea înseamnă belicoasă euforie și se transcrie în număr de tancuri, totul merge strună, aplauze, poze de grup, lozinci. Când vine însă vorba despre lucrurile elementare necesare supraviețuirii celor loviți de năpastă, grozava Europă poate livra doar caricaturi imbecile.
Cele două exemple sunt utile pentru că explică de ce, mulți, aleg să adune resturi de adevăr altundeva. De multe ori în zone deloc salubre. Care, iată, par, totuși, mai suportabile decât controlat de autoritate!
Mai există, apoi, deloc neglijabilul detaliu că multe, chiar multe dintre năzbâtiile care suportau eticheta de teorii ale conspirației, iată, devin realitate curentă.
În fine, nu e de ignorat faptul că, de cele mai multe ori, aceste pomenite teorii ale conspirației vorbesc despre ticăloșie. Despre uriașa nemernicie a puterii, în cele mai abominabile, detestabile forme de expresie. Iar această ticăloșie, nu mai avem cum omite asta, ne strivește zi de zi. Asta face ca rău famatele teorii ale conspirații să devină conspecte cinice de destin.
Astfel, am ajuns să ne găsim împărțiți în două mari categorii. Prima, a celor care refuză orice insinuare conspiraționistă și cu îndărătnicie vor să creadă că tot ceea ce are puterea de prăvălit peste ei e bine fără de margini. A doua categorie, în care nu mă sfiesc să mă așez, a celor care refuză să numească răul bine și care, vlăguiți, nu mai găsesc altă cale de revoltă decât în acest refuz de a aplauda, de a accepta, de a tăcea. Atât.
Da, poate că unii dintre noi irosim prea multă vreme molfăind teorii ale conspirației, unele ridicole, altele doar premonitorii. Suntem noi, consumatorii ocazionali și, de multe ori, involuntari mai blamabili decât înrăiții practicieni ai conspirației? Nu e nevoie de un răspuns.
Facebook Comments