Ministerul afacerilor extraterestre

Cum a devenit un subiect, până mai ieri, exotic subiect de imediată actualitate și strașnică dezbatere? Poate că prima întrebare care ar trebui rostită este de ce, până mai ieri, acesta era un subiect, cum ziceam, exotic, nepotrivit în discuțiile serioase dintre oameni care n-au legătură cu astronomia? Cine e arbitrul, cine sunt administratorii canonului, cei care decid ce e utilizabil fără riscuri și ce te aruncă în marginal, expunându-te unui, deseori, nemeritat ridicol? Răspunsul nu e greu de găsit, a fost mereu limpede: proprietarii puterii și ustensilele lor, fie că se numesc jurnaliști ori politicieni.

Subiectul nu e deloc nou. Îl găsim evocat încă din vremea în care nu exista, conceptual, ideea de extraterestru. Pe atunci le spuneau zei. Cine le spuneau astfel? Vechii indieni, sumerieni, asirieni, ba chiar civilizațiile precolumbiene. Atotputernice entități nepământene sunt prezente în mitul Anunaki (nu m-ar mira dacă vom prinde ziua când nu va mai fi socotit mit), în Ramayana sau în vechile texte vedice. Reprezentări ale unor curioase făpturi descoperim în arta precolumbiană, ori în miturile acelor culturi.

Nu o să extind aceste considerații mai mult decât e cazul. Ce interesați știu deja despre ce discutăm, cei care abia acum își descoperă acest interes au la dispoziție o vastă literatură din care pot extrage ceea ce poate fi util. După o temeinică filtrare a aberațiilor și delirului pseudo-științific, firește.

Despre alte lumi au scris Cyrano de Bergerac, Flammarion sau Milton. La Dante chiar sunt ideintificabile elemente care ar putea fi interpretate ca atingând același subiect. Pe scurt, cosmosul a reprezentat un subiect de uriașă fascinație și e lesne de înțeles de ce multe minți iscoditoare nu s-au putut împăca ușor cu ideea că atâta spațiu e în întregime extravilan.

Epoca modernă ne aduce literatura SF, iar subiectul explodează. Totul începe cu o frază a lui H.G. Wells (The War of the Worlds – 1898):

No one would have believed, in the middle of the 20th century, that human affairs were being watched keenly and closely by intelligences greater than man’s.

Marțienii lui Wells nu sunt făpturi binevoitoare, precum în miturile antice, mai sus pomenite, ori în operele deja evocate ale predecesorilor. Ceea ce e remarcabil în romanul lui Wells nu e neapărat avertismentul explicit, care ne previne că locuitorii altor lumi ne-ar putea aduce nimicirea. Nu, ceea ce e notabil acolo e formularea tezei decalajului dintre civilizații, a ideii avansului tehnologic ca imediată condiție a călătoriei în spațiu. Lucruri de care autorii de SF care i-au urmat aveau să țină seama.

Literatura SF străbate, apoi, un teritoriu mai degrabă nostim. De la prințesele marțiene ale lui Edgar Rice Burroughs și primele benzi desenate, care imaginau universul ca pe un uriaș futodrom, până la începuturile unor Stapledon, Asimov sau Clarke, care vorbeau despre extratereștri guralivi, exuberanți, cu mare chef de sporovăială și străbătuți de fiorii confesiunii. La Heinlein extratereștrii sunt niște gâze belicoase, pe care umanitatea cată să le stârpească (habar n-avea Heinlein că alea sunt proteine curate, numai bune de utilizat în UE). Putem deci conchide că subiectul numit extratereștri are o consistentă reprezentare în spațiul artelor, iar asta se întâmplă, logic, pentru că interesează. De reținut.

Mai notăm, apoi, euforia OZN a anilor ’50 și ’60, domolită apoi, dar devenită o temă constantă în teoriile conspirației (despre ce și cât e conspirație am vorbit cu alt prilej). Apar sistematizări ale temei, se scriu mii de cărți, sunt consacrați experți sau pseudo-experți care studiază fenomenul și lansează ipoteze îndrăznețe sau doar excentrice. Oamenii „serioși”, oamenii de știință nu rămân nici ei indiferenți față de acest subiect. Totul culminează cu lansarea, în 1977, a programului Voyager.

Carl Sagan, un admirabil om de știință, este principalul promotor și responsabil de cele două misiuni Voyager. Nătâng romantic, Sagan trimite un salut locuitorilor cosmosului. De fapt nu e doar un salut, e un mic breviar despre cine suntem, ce suntem, unde suntem. Însuflețit de o viziune idealistă, Sagan e nerăbdător să întâlnească semenii întru rațiune. „Aici suntem, asta e adresa, găsiți cheia sub preșul de la ușă! Atât ne duce capul!” – pare a spune mesajul lui Sagan, într-un mod, desigur, mult mai sofisticat.

Rostul acestui preambul, prea lung pentru un astfel de articol, undeva, într-un blog, este acela de a sublinia un lucru care ar fi trebuit să fie evident: subiectul vieții extraterestre interesează.

Dacă universul e plin de viață, atunci unde sunt toți? (Paradoxul lui Fermi)

Subiectul interesează. Oameni de știință excepționali caută un răspuns. Apare celebra (și cumva naiva) formulă a lui Drake.

Și atunci? Dacă acest subiect interesează, poate fi valorificat. Nu e vorba despre utilizarea sa în literatură sau cinematografie. Nu. Poate fi la fel de util ca un virus, de exemplu. Ori un război. Are potențialul de a produce necesara și întrebuințabila spaimă fără de care hoarda ar fi tot mai greu de stăpânit. Iată, deci, o nouă ipotetică amenințare exploatabilă. E nevoie doar de optimă instrumentalizare, iar pentru asta există resursele necesare.

Sigur, aceeași autoritate, aceleași orificii media care până acum împroșcau cu ridicol pe oricine ar fi cutezat să atingă acest subiect, devine ele însele promotoare ale noii teze. Cu mai multă stângăcie ca odinioară, dar mizând pe imensul mecanism de propagare reprezentat de internet și, mai ales, pe proștii disponibili. Subit, autoritatea ia locul celor cu tichii din folie de aluminiu, subiectul nu e doar evocabil, ci promovabil. Paradoxal, cei mai înfocați susținători ai ipoteze extraterestre, de până acum, devin sceptici. Una din ultimele redute ale teoriei conspirației e acum confiscată de autoritate, de putere. Teza pământului plat rămâne ultima firavă, schiloadă consolare! Care ar putea fi și ea luată în primire de putere, dacă un calcul de fezabilitate ar indica un randament optim.

Subiectul e insinuat acum ca o anemică diversiune, care ar trebui să mute atenția de la alte chestiuni, mult mai grave. Dar, odată inserat în conversația publică, devine teză validă, utilizabilă. Cum spuneam, mașinăria s-a pus în mișcare: instrumentalizare, propagare, exploatare. E rețeta deja familiară. Nu e așa că acum totul are sens? E nevoie de bugete crescute  pentru noi arme, care să ne apere de amenințare. Avem urgentă nevoie de o atotputernică inteligență artificială capabilă să gestioneze noua primejdie. Este esențial să fim injectați cu varii seruri care să ne protejeze de uluitoarele arme ale extratereștrilor. În marele război împotriva ficțiunilor venite din cosmos vom avea de acceptat multe sacrificii, vom trăi în bunkere sau nu, dar vom avea de înfruntat o severă austeritate, astfel că gâzele devin o soluție miraculoasă. Și așa mai departe. Totul e să puteți savura teroarea, să îmbrățișați frica și, în același timp, să acceptați că există acolo o elită capabilă să vă salveze, să vă asigure greierii cei de toate zilele! Pe scurt, ca de obicei, aveau deja soluții pentru care căutau o nouă problemă. Au găsit-o.

Ipoteza extraterestră ajunge, astfel, la o bifurcație. Aici ne vom despărți, cei care privesc spre stele, de cei care ne îndeamnă să privim în sus, în vreme ce ei iau în stăpânire tot. Războiul lumilor e în desfășurare, aici, pe pământ. Și nu sunt implicați extratereștri, ci oameni și neoameni.