Ce semnificație mai are, astăzi, Ziua Națională? Nu e o întrebare retorică, nici o tiptilă strecurare în subiect. Întrebarea e cât se poate de serioasă. Ce semnificație mai poate avea Ziua Națională în condițiile în care simpla pronunțare a acestui cuvânt, „național”, e, în cel mai fericit caz, o imprudență.
Fiecare dintre noi s-a lăsat prins, într-un moment ori altul, în ridicolul joc al inventarierii trăsăturilor definitorii ale acestei națiuni. Există chiar cărturari cu pretenția de respectabilitate, de ieri, de azi, care se încumetă la publicarea unor tomuri care ar vorbi despre „Psihologia poporului român”. Încercări ridicole în premisă și lamentabile în rezultat – nu depășesc inventarul locurilor comune pudrate cu enunțuri pretențioase.
Ce sărbătorim, totuși, de 1 Decembrie? Rotunjirea unui teritoriu care nu ne mai aparține? Afirmarea undei identități de care fie ne rușinăm, fie o lepădăm cu impardonabilă ușurință? Adunarea laolaltă a celor trăitori sub pecetea aceleiași limbi? Limbă pe care o sluțim, zi de zi, în moduri de neiertat. O istorie pe care nu o cunoaștem, dar pe care ne încumetăm să o rescriem, sistematic, pentru a se potrivi cu năravurile noastre de la o zi ori alta? Unitatea, acum când găsim atâtea și atâtea pricini ale dezbinării și când, mai mult ca oricând, ne epuizăm într-o pătimașă ură?
Soldați rebegiți bat pas de defilare, mitocani cu girofar își lasă mucii să picure pe tricolorul prins, de mântuială, la piept, norod bezmetic cu masca pe bot așteaptă rânduitul cârnat trântit pe fasolea patriotică. „Deșteaptă-te române” șoptit ca un cântec de leagăn. Un obositor parastas din care lipsește smerenia și plecata pomenire a celui dus.
Prăvăliile nemțești (!), franțuzești ori de ce nație vor mai fi fiind atârnă tricolorul lângă promoția la cârnați și ne îndeamnă să sărbătorim – numerar sau carte de credit – românește. Ici-colo, la ferestrele blocurilor cenușii atârnă câte o cârpă în trei culori. Străzile sunt aproape pustii, iar sărbătoritul popor, bezmetic și zgribulit, cată să afle ce mai are voie și ce nu, câtă cârpă trebuie să acopere fața pentru a fi un bun cetățean.
Klaus ne felicită. Și Raed. Și Clotilde. Și Franz. Ion tremură, privind pieziș, să nu-i ia careva locul la coada la fasole. Sunt două cozi. Una pentru vaccinați. Dincolo, după gard, altă coadă, pentru nevaccinați.
Putea fi o zi ca oricare alta. E o zi ca oricare alta. Doar că e prea frig. Pentru golf. Și prea frig pentru orice. Important e că ne-am lipit un tricolor la poza de profil, pe Facebook. Și ne urăm, în versificații scremute, să ne trăiască. Nu e clar cine. Nu e clar cât.
Ce sărbătorim, până la urmă, de 1 Decembrie? Nu-mi spuneți „unitate”! Unde vedeți așa ceva? Nu-mi spuneți „națiune”! Mai întâi ar trebui să fim una. Așa că hai să nu mai sărbătorim. E de ajuns să chefuim. Pentru asta nu e nevoie de simboluri, doar de damigene. Când va fi ceva de sărbătorit, cu adevărat, ne vor anunța Klaus, Raed sau Clotilde.
Facebook Comments