Deși sunt îndeajuns de prieten cu tehnologia ca să știu cum se folosesc hărțile de la Google, atunci când mă aflu într-un oraș străin, mă încăpățânez să apelez la ajutorul semenilor pentru a mă orienta. Prefer glasurile semenilor, vocii sparte a duduiei de la Google, care pocește tot ce rostește. Prefer aproximările subiective (lângă restaurantul cutare sau vis-a-vis de teatrul X, de la caz la caz) rigorii de polițist de la rutieră din aplicația de pe telefon.
Într-un oraș străin, într-o țară străină, concisele conversații prilejuite de identificarea unei adrese au valoarea unor micro-schimburi culturale. Politețea, suplețea vocabularului în limba de comunicare, precizia indicațiilor, reperele alese și măruntele paranteze (de unde sunteți? la stânga, pe lângă sediul guvernului, dacă mai e loc la stânga! etc.) te ajută să descoperi ceva despre locul în care ai ajuns și oamenii de acolo.
Un domn în vârstă. Bine îmbrăcat, păr împuținat, alb, dar pieptănat cu grijă, aranjat cu o anume pedanterie. Are două măști, puse una peste alta. Și mănuși de plastic. Stație de autobuz. Stă departe de ceilalți aflați acolo în așteptare. Franceza mea noduroasă (nu am studiat-o niciodată, am deprins-o, stângaci, din mers) poate face față unei micro-conversații. Mă apropii, îl întreb despre adresa pe care o caut.
Tresare. Face grăbit doi pași înapoi. Încerc să mă apropii repetând întrebarea. Poate nu m-a auzit bine. Îi văd în ochi frica. Nu. Teroarea. Acesta e cuvântul. Proximitatea mea i-a stârnit o uriașă spaimă. Întinde mâna impunându-mi o distanță exagerată (sunt mai bine de patru metri între noi). Are două măști una peste alta. Realizez că, fără voia mea, i-am stârnit o teribilă frică. Dau să plec.
-Domnule, domnule! mă strigă.
Apoi într-o franceză impecabilă îmi explică pe îndelete cum pot ajunge la adresa căutată. Gesturi puține, controlate. Nu are nevoie de mâini pentru a descrie traseul. Indicii suficiente, abundență de detalii cromatice ( „o clădire impunătoare, cu ferestre mari și un acoperiș de un roșu intens”). Îi mulțumesc. Îmi răspunde cu o ușoară și ceremonioasă plecare a capului, dar cu aceeași expresie de panică în privire. Mă depărtez tăcut.
Câteva ceasuri mai târziu am nevoie de noi indicații. Doi tineri. Magrebieni, după toate aparențele. Vioi, joviali. Îmi răspund pe un ton relaxat politicos. Cel mai înalt mă întreabă dacă n-am un telefon. Am. A, atunci e simplu. Îmi ia telefonul și începe să butoneze. Deschide Google Maps. Ce limbă e asta? se interesează. Română, îi explic. Simpa! vine constatarea. Gata. Traseul e desenat în Google maps. Îmi dă telefonul. Misiune îndeplinită. Dau să zic ceva. Butonează la propriul lui telefon. Apoi îl îndreaptă spre mine: Ce faci? se aude din telefon. Râd amândoi și repetă: ce faci?
-Bine! răspund românește.
-A, bien! înțeleg ei fără a mai avea nevoie de sprijinul pseudo-inteligenței artificiale.
În apropierea principalei gări a orașului îmi pierd busola. E un uriaș labirint. Mai multe linii de metro, autobuz, tramvai. Trebuie să găsesc tramvaiul cu numărul cutare. Întreb un domn de la o patiserie. Politicos, cu un accent greu de identificat, îmi dă indicații. Le urmez. Ajung la o stație de autobuze care pleacă spre toată țara. Întreb iar. O doamnă în vârstă. Nu e din oraș. Un indian care vindea ochelari de soare contrafăcuți îmi aude întrebarea și îmi indică direcția. Din nou greșită. Intru în gară. Întreb la biroul de informații. Din nou indicații aiurea. Doi polițiști. La fix! Îi întreb. A, e simplu. Urmează un potop de explicații din care nu înțeleg absolut nimic. Nu vreau să par tembel. Mulțumesc și plec. Strigă după mine. Direcția opusă!
După încă trei încercări renunț. Îmi aprind o țigară. Caut un coș de gunoi. E la câțiva pași mai încolo, în stația de… aia era stația.
Ajung la hotel. Chem liftul. Urcă din parcare. În lift trei puști. Când mă văd dau să-și pună măștile pe față. Că lege. Le spun că n-are rost. E inutil. Toți trei sunt de acord că e inutil și merdologic. Mă întreabă de unde sunt. Le spun. „Ce faci?”, repetă toți trei râzând. Doar ce au fost la meci, la București.
După o oră cobor. Înainte să ies mă strigă tipa de la recepție. O jună arăboaică frumoasă foc, cu glas de copil și un zîmbet care nu contenește niciodată. S-a întâmplat ceva? Nu. Plouă tare. Îmi dă o umbrelă. Îi mulțumesc.
Plouă. Tare. Mă așez sub o umbrelă, la o terasă. Ospătarul, cu chef de vorbă, îmi spune că ploaia e din partea casei, nu costă nimic. Restul e în meniu. Vreau o bere. E țara berii. Greu de ales. În listă sunt câteva zeci de tipuri. Îl întreb ce mi-ar recomanda. Râde: Vin! El nu bea bere. Iau o bere la întâmplare. Am nimerit-o.
Doi turiști americani. El înalt, blond, barbă, pantaloni scurți, pistrui și șapcă. Dallas Cowboys. Ea obeză. Roșcată. Pistrui. Șort (oh, Doamne!). Mă întreabă, într-o franceză mult, mult, mult mai chinuită decât a mea, în ce direcție e cutare chestie. Știu răspunsul! Le răspund în engleză, indicându-le direcția cu toate detaliile pe care le cred utile. Ei îmi mulțumesc și se duc în ploaie. Ospătarul vine lângă mine râzând. Aia era sfântul cutare, nu sfântul pe care îl căutau cei doi – mă lămurește. Nu contează, conchide, aveau măști. Râdem amândoi și convenim că oricum nu vor sesiza diferența.
Cum spuneam, micile astfel de solicitări de indicații te ajută să înțelegi ceva despre acea țară, acei oameni.
Facebook Comments