AcasăGÂNDITORULCum am devenit ortodox

Cum am devenit ortodox

Deseori îmi surprind interlocutorii când, întrebat fiind despre orașul european în care mă simt cel mai bine, răspund: Salonic. Salonicul nu e un oraș frumos în sensul convențional. Nu are nici eleganța somptuoasă a Vienei, nici aerul de casă pentru păpuși al Bruges-ului sau șarmul Parisului. Nu respiră aerul de scăpătată bătrână doamnă al Veneției, nici nu are impunătoarea și austera frumusețe a Salzburgului. Și pot continua cu un lung inventar de termeni de comparație care nu ar folosi la nimic.

Ceea ce mă seduce la Salonic e aparența dezordinii perfect dozate. Totul e o neîncetată și aparent fără de noimă mișcare, un freamăt care nu contenește niciodată – atât de potrivnic firii mele și tocmai de aceea seducător. Negustorii de koulouri (covrigi strașnic îmbăiați în susan), micuțele chioșcuri în care se vând icoane și tămâie, cafenelele în care oricine intră în vorbă cu oricine, taximetriștii mereu cătrăniți care au o vorbă de dulce despre madam Merkel și UE, totul descrie un oraș plin de vitalitate, în care forfota nu încetează niciodată.

Principalul bulevard al orașului, Tsimiski, e însăși definiția acestei forfote. Turiști sau localnici, gură cască sau oameni grăbiți spre vreo treabă aglomerează trotuarele, se strecoară cu greutate unii pe lângă alții, într-o uluitoare și perfect coerentă dezordine. Prăvălii de tot felul, de la cele pentru cei cu largă dare de mână, până la micile prăvălii pentru cei care au simțit criza pe pielea lor. Cofetării care dau de pământ cu orice ambițioasă dietă, chioșcuri de tutun, magazine cu vitrine spectaculoase care sperie portofelul, galerii comerciale ample, pe scurt o zănatecă euforie a comerțului în toate formele sale imaginabile. Și o febrilă agitație.

Am străbătut, în sus și în jos, de multe ori bulevardul acesta în desele-mi vizite pe acolo. Târziu am descoperit un loc cu totul aparte. Am trecut des pe acolo, pe lângă ușa grea din lemn vechi fără a o lua în seamă. O ușă, la parterul unei clădiri, pe un bulevard în care forfota nu contenește niciodată. Nimic ieșit din comun. Asta până când s-a întâmplat ca cineva să deschidă acea ușă și să pășească înăuntru. M-am oprit. Preț de câteva clipe am apucat să zăresc ce se afla dincolo de acea ușă. Și am rămas acolo, în mijlocul trotuarului, în mijlocul torentului umani care își continua tumultuoasa curgere. Nu eram sigur că văzusem bine așa că am așteptat ca ușa să se mai deschidă o dată. Și s-a deschis. Cineva ieșea. Văzusem bine.

Am intrat. Era doar o încăpere. O odaie nu mai mare de 10-12 metri pătrați. Într-un colț era un loc de aprins lumânări pentru cei vii, în celălalt pentru morți. Și icoane. Pe un scaun, între cele două continente de lumânări un bărbat în haine preoțești. Am aprins două lumânări, după ce am lăsat câțiva bănuți în cutie de la intrare. Bărbatul m-a privit și mi-a spus ceva. N-am priceput ce, așa că am mobilizat puținele resurse de vorbire elinească pe care le am și l-am poftit să-mi vorbească englezește. M-a întrebat dacă s-a întâmplat ceva, dacă am pierdut pe cineva. I-am răspuns că nu, de ce mă întreabă? Oamenii intră aici când primesc vreo veste rea, mi-a zis, sau când îi încearcă viața în vreun fel. Nu e cazul, i-am răspuns. Mi-a zâmbit a înțelegere și a adăugat că dacă, totuși, am nevoie să vorbesc, mă pot așeza lângă el și mă va asculta. I-am mulțumit. Și am ieșit. Asta a fost tot.

Întâlnirea aceasta m-a tulburat într-un fel pe care aș vrea să îl pot mai bine descrie. În Salonic sunt biserici la tot pasul. Dar acolo, nu altundeva, acolo, în forfota marelui bulevard comercial cineva a socotit că e nevoie de o astfel de odaie, în care să ardă lumânări și să se poată găsi o vorbă de alinare, atunci când sufletul e ostenit. Lucrul acesta mi se părea copleșitor, o dovadă de adâncă și rară înțelegere a naturii umane. Și o blândă și neașteptată mână care să mângâie atunci când e mai mare nevoie. Acolo, între zecile de prăvălii și altare ale negoțului, se ticluise o odaie care ducea la cer.

Mi-am dat seama, în ziua aceea, că acesta e un chip al ortodoxiei pe care până atunci nu-l cunoscusem. Nu am fost niciodată bisericos, iar relația mea cu religia e una care nu merită considerație. Dar în ziua aceea am simțit o caldă recunoștință pentru părinții care aducându-mă pe lume mi-au dăruit un nume, rostit după legea aceasta. Și pentru prima dată, în jumătate de veac de existență, am înțeles că sunt ortodox. Și mi-a fost bine. Chiar dacă, pe mai departe, nu sunt bisericos, iar relația mea cu religia…

Facebook Comments

- A word from our sponsors -

Most Popular

Leave A Reply

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articolul precedent
Articolul următor

More from Author

De ce cred că asta e ultima Cupă Mondială de rugby la care participăm

Rugby-ul e pentru mine mai mult, mult mai mult decât o...

O plictisită ridicare din umeri

Consemnăm, zilnic, cu resemnată stupoare identificarea câte unui nou inamic al...

Burta

Am burtă. Nu e o constatare ușor de consumat. La început, observând...

Indexul fericirii

E frig. Zloată. Frig din ăla care nu mușcă, ciupește. Ciupește...

- A word from our sponsors -

De citit

De ce cred că asta e ultima Cupă Mondială de rugby la care participăm

Rugby-ul e pentru mine mai mult, mult mai mult decât o pasiune. Vin dintr-un oraș în care sportul ăsta se mânca pe pâine, asta în vremea când la nivel de națională puteam bate orice echipă din turneul celor cinci națiuni (doar cinci pe atunci). Pentru cei care au...

O plictisită ridicare din umeri

Consemnăm, zilnic, cu resemnată stupoare identificarea câte unui nou inamic al noii și virtuoasei ordini. Nimeni nu e grațiabil, vrednicii infanteriști ai justiției sociale, intransigenți, locuiesc într-un timp plat, în care istoria e condensată și conținută integral în momentul vorbirii și judecată, sever, desigur, conform scrântelii zilei. Elvis...

Burta

Am burtă. Nu e o constatare ușor de consumat. La început, observând rotunjirea conturului, îți spui că ești balonat, e o situație pasageră. O să lași băuturile carbogazoase o zi, două, și gata. Bineînțeles că nu o faci. Și chiar dacă o faci, trec niște zile și constați...

Indexul fericirii

E frig. Zloată. Frig din ăla care nu mușcă, ciupește. Ciupește fără contenire. O babă se uită chiorâș. Masca nu îmi acoperă nasul. Babă acră, măscuită, înfofolită, i se văd doar ochii mici și răi. Îmi trag masca și scot limba la ea. Se repede să-mi facă...

Starea de lehamite

9 iunie 2020   România trece prin stări. E demonstrat, a scris la gazetă, au fost publicate documente care atestă asta în Monitorul Oficial, periodic (sau perodic?) apar la televizor inși solemni ca soba de teracotă care ne vorbesc despre stările prin care trece țara. Astenie, bufeuri, deci stare de...

Nimicul care trebuie rostit

Nu mai suport semnul de mai sus. Îmi ridică tensiunea, mă stresează, îmi provoacă eczeme. Nu-l mai suport! A devenit expresia grafică a nimicului care trebuie rostit. Abreviat. Cum abreviezi nimicul? Cu semnul acesta. Sigur, înțeleg utilitatea sa atunci când vrei să indici că îți place o postare...

Exclusivitatea

Competiția, ni se spunea cândva, reprezintă mecanismul prin care se reglează oferta, și îi asigură consumatorului acces la o mai mare varietate de produse, de o calitate mult mai bună. Asta era teoria. Și funcționa. Cândva. Nu mai e cazul acum. Astăzi nu mai e foarte limpede cine...

Noi, cei care…

14 mai 2020 Zilele trecute, o scurtă și apăsată conversație dintre doi oameni care și-au câștigat dreptul de a fi luați (măcar atât!) în seamă s-a oferit ochiului public. Este vorba, bănuiați probabil, despre scrisoarea deschisă a domnului Alifantis și răspunsul, la fel de deschis, al domnului Mircea...

Vedețeii

Pe oriunde ți-ai plimba, astăzi, masca de pânză, dai peste ei. Sunt importanți (nu sunt, dar le place să creadă că sunt), pătrunși de importanța pe care o reprezintă pentru umanitate prezența lor, atunci, acolo. Au mereu ceva de zis. Nu contează despre ce. Nu are importanță...

Nevoia de aparențe

Democrația nu a exista niciodată, în mod autentic. Nici separarea puterilor în stat. Nu, statul nu a fost niciodată în slujba cetățenilor, nici cei care slujesc acel stat, oricare va fi el. Nici la noi, nici altundeva. Nu, justiția nu a fost nici dreaptă, nici imparțială și...

Respectați zidurile

Am scris, de-a lungul anilor, sute de editoriale, mii de articole despre ce ni se întâmplă. Cătrănit uneori, mai în răspăr cu alte prilejuri sau, nu de puține ori, zeflemitor. Prea rar am scris și prea rar găsim vreme să vorbim despre ce se întâmplă cu noi....

Numere

268! Numărul clipește roșu pe ecranul atârnat deasupra ghișeului. -268! 268 este? zbiară iritată dudia din spatele ghișeului. Apoi roșclipoceala se schimbă și apare un nou  număr. 269. 269 este. E nădușit, are o cravată legată anapoda, un teanc de hârtii în brațe, se precipită spre ghișeu, scapă din...