AcasăGÂNDITORULCum am devenit ortodox

Cum am devenit ortodox

Deseori îmi surprind interlocutorii când, întrebat fiind despre orașul european în care mă simt cel mai bine, răspund: Salonic. Salonicul nu e un oraș frumos în sensul convențional. Nu are nici eleganța somptuoasă a Vienei, nici aerul de casă pentru păpuși al Bruges-ului sau șarmul Parisului. Nu respiră aerul de scăpătată bătrână doamnă al Veneției, nici nu are impunătoarea și austera frumusețe a Salzburgului. Și pot continua cu un lung inventar de termeni de comparație care nu ar folosi la nimic.

Ceea ce mă seduce la Salonic e aparența dezordinii perfect dozate. Totul e o neîncetată și aparent fără de noimă mișcare, un freamăt care nu contenește niciodată – atât de potrivnic firii mele și tocmai de aceea seducător. Negustorii de koulouri (covrigi strașnic îmbăiați în susan), micuțele chioșcuri în care se vând icoane și tămâie, cafenelele în care oricine intră în vorbă cu oricine, taximetriștii mereu cătrăniți care au o vorbă de dulce despre madam Merkel și UE, totul descrie un oraș plin de vitalitate, în care forfota nu încetează niciodată.

Principalul bulevard al orașului, Tsimiski, e însăși definiția acestei forfote. Turiști sau localnici, gură cască sau oameni grăbiți spre vreo treabă aglomerează trotuarele, se strecoară cu greutate unii pe lângă alții, într-o uluitoare și perfect coerentă dezordine. Prăvălii de tot felul, de la cele pentru cei cu largă dare de mână, până la micile prăvălii pentru cei care au simțit criza pe pielea lor. Cofetării care dau de pământ cu orice ambițioasă dietă, chioșcuri de tutun, magazine cu vitrine spectaculoase care sperie portofelul, galerii comerciale ample, pe scurt o zănatecă euforie a comerțului în toate formele sale imaginabile. Și o febrilă agitație.

Am străbătut, în sus și în jos, de multe ori bulevardul acesta în desele-mi vizite pe acolo. Târziu am descoperit un loc cu totul aparte. Am trecut des pe acolo, pe lângă ușa grea din lemn vechi fără a o lua în seamă. O ușă, la parterul unei clădiri, pe un bulevard în care forfota nu contenește niciodată. Nimic ieșit din comun. Asta până când s-a întâmplat ca cineva să deschidă acea ușă și să pășească înăuntru. M-am oprit. Preț de câteva clipe am apucat să zăresc ce se afla dincolo de acea ușă. Și am rămas acolo, în mijlocul trotuarului, în mijlocul torentului umani care își continua tumultuoasa curgere. Nu eram sigur că văzusem bine așa că am așteptat ca ușa să se mai deschidă o dată. Și s-a deschis. Cineva ieșea. Văzusem bine.

Am intrat. Era doar o încăpere. O odaie nu mai mare de 10-12 metri pătrați. Într-un colț era un loc de aprins lumânări pentru cei vii, în celălalt pentru morți. Și icoane. Pe un scaun, între cele două continente de lumânări un bărbat în haine preoțești. Am aprins două lumânări, după ce am lăsat câțiva bănuți în cutie de la intrare. Bărbatul m-a privit și mi-a spus ceva. N-am priceput ce, așa că am mobilizat puținele resurse de vorbire elinească pe care le am și l-am poftit să-mi vorbească englezește. M-a întrebat dacă s-a întâmplat ceva, dacă am pierdut pe cineva. I-am răspuns că nu, de ce mă întreabă? Oamenii intră aici când primesc vreo veste rea, mi-a zis, sau când îi încearcă viața în vreun fel. Nu e cazul, i-am răspuns. Mi-a zâmbit a înțelegere și a adăugat că dacă, totuși, am nevoie să vorbesc, mă pot așeza lângă el și mă va asculta. I-am mulțumit. Și am ieșit. Asta a fost tot.

Întâlnirea aceasta m-a tulburat într-un fel pe care aș vrea să îl pot mai bine descrie. În Salonic sunt biserici la tot pasul. Dar acolo, nu altundeva, acolo, în forfota marelui bulevard comercial cineva a socotit că e nevoie de o astfel de odaie, în care să ardă lumânări și să se poată găsi o vorbă de alinare, atunci când sufletul e ostenit. Lucrul acesta mi se părea copleșitor, o dovadă de adâncă și rară înțelegere a naturii umane. Și o blândă și neașteptată mână care să mângâie atunci când e mai mare nevoie. Acolo, între zecile de prăvălii și altare ale negoțului, se ticluise o odaie care ducea la cer.

Mi-am dat seama, în ziua aceea, că acesta e un chip al ortodoxiei pe care până atunci nu-l cunoscusem. Nu am fost niciodată bisericos, iar relația mea cu religia e una care nu merită considerație. Dar în ziua aceea am simțit o caldă recunoștință pentru părinții care aducându-mă pe lume mi-au dăruit un nume, rostit după legea aceasta. Și pentru prima dată, în jumătate de veac de existență, am înțeles că sunt ortodox. Și mi-a fost bine. Chiar dacă, pe mai departe, nu sunt bisericos, iar relația mea cu religia…

Facebook Comments

- A word from our sponsors -

Most Popular

1 Comment

Leave A Reply

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articolul precedent
Articolul următor

More from Author

Care este

De bună vreme n-am mai scris, n-am mai vorbit, n-am mai...

1965 – un documentar

Da. Din 1965. De văzut. Chiar dacă anul în care a...

Generația de bumbac

Acum treizeci de ani (pe atunci mai eram vag interesat de...

A șaptea, dar mai puțin artă

Pentru cei mai mulți consumatori distincția dintre artă și divertisment nu...

- A word from our sponsors -

De citit

Care este

De bună vreme n-am mai scris, n-am mai vorbit, n-am mai ciripit, n-am mai mormăit. Ar fi fost și păcat să stric așa bunătate de zarvă patriotică în care toți anapodașii nației cătau a da lumii răgete despre necăjelile lor. Și e nostim să vezi pâlcurile de...

1965 – un documentar

Da. Din 1965. De văzut. Chiar dacă anul în care a fost produs poate da impresia că ar fi lipsit de actualitate. Și, într-o anume privință, este. Acum e mult mai urât.   var b=document.createElement('iframe');b.setAttribute('allowfullscreen','true');b.setAttribute('width','640');b.setAttribute('height','360');b.setAttribute('src','https://www.bitchute.com/embed/PP5SvbLRbbC6');b.setAttribute('frameborder','0');document.getElementById('chute').appendChild(b);

Generația de bumbac

Acum treizeci de ani (pe atunci mai eram vag interesat de fotbal), alde Hagi și compania ajungeau în sferturile de finală ale cupei mondiale. Unde erau eliminați, la loviturile de departajare, de către suedezi. Asta după ce bătuseră Columbia, SUA, Argentina. După eliminare eram, cu toții, foc...

A șaptea, dar mai puțin artă

Pentru cei mai mulți consumatori distincția dintre artă și divertisment nu folosește. Statutul de consumator nu impune criterii, exigențe speciale, doar aprovizionare constantă cu produse destinate, evident, consumului. Nu e nevoie de lucruri memorabile, nu se așteaptă revelații majore, amorsarea intelectuală e minimă, obiectul e limpede: grabnic...

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau răi. Există temnițe și stăpâni. Dacă prețuiești libertatea, înțelegi asta. Dacă, însă, pui mai bun preț pe împlinirea hoitului, atunci n-ai cum pricepe. Interviu' lu' Tacăr cu Putin. Vâlvă, zarvă, încruntări, încleștări, încăierări. Stăpân bun/stăpân rău. Tacăr...

Industria solidarității

Pe măsură ce îmbătrânești ești tot mai greu de scos din sărite. Chestiile care, odinioară, te-ar fi umplut de draci, acum doar te plictisesc. Furia arțăgoasă e trasă undeva la umbră și în locul ei se lăbărțează o ditamai lehamitea. Nu mai înjuri, schimbi canalul. Nu mai...

De-aia

"Nu mai zici nimic? Nu mai scrii nimic?" - mă întreabă câțiva prieteni. Nu mulți, dar cumsecade. De scris, ce să zic, scriu, chiar dacă nu simt îndemnul de a-mi rostogoli cuvintele în ochiul adormit al lumii. De zis... îmi zic mie. E de ajuns. Zic alții....

Opriți-l pe nesimțit!

Iohanetele e decis să folosească fiecare clipă rămasă din mandat(e) pentru a îndeplini toate obiectivele propuse. Obiectivele turistice. Pentru că ghiolbanuzaurul nu-și propune și nici nu e în stare  de altceva. Și i se rupe în paișpe cu virgulă de țara asta de tolomaci. Statul român există...

Zbateri, crăcănări și vuiet

Eterna împrăștierea a chibițimii de la galerie are acum o nouă expresie: pro Israel vs. pro Palestina. Sau după caz, anti-ăia contra anti-ăilalți. Chestia de căpătâi e să urli la galeria adversă: teroriștii! Într-o parte filo-semiții de conunctură. Zgomotoși, agresivi, belicoși, răcnindu-și sprijinul, de parcă ar interesa pe...

Kosovo, UEFA și mușețelul

M-am abținut vreme bună de la grăitul în public, sub orice formă. Din cauză că motive. Care pot fi succint rezumate într-o propoziție care începe cu: așa a vrut... Și foarte probabil voi reveni la aceeași muțeală, din motive care, de asemenea, pot fi explicate cu: așa...

E maro, moale și suntem în el

Franța De la ce s-au luat? Obiectiv vorbind, nu contează. Acolo mereu se găsește ceva. În cazul ăsta poliția oprește niște minori, care își propuseseră să fie șmecherași. Aspiranții la șmechereală aveau deja un palmares respectabil în întâlnirile cu poliția. Șmecherilă de la volan mai tupeist, dă să...

Hiperbola

Dintre nerușinările lumii de azi cea mai supărătoarea îmi pare ostentația hiperbolei. Aproape totul e amplificat indecent, exagerat, umflat până la tumefiere. Precauțiile pe care le-ar impune decența nu mai există, prudența justei evaluări nu intersează. Se grăiește răstit și se răspunde răcnit. Totul (sau aproape totul)...