Deseori îmi surprind interlocutorii când, întrebat fiind despre orașul european în care mă simt cel mai bine, răspund: Salonic. Salonicul nu e un oraș frumos în sensul convențional. Nu are nici eleganța somptuoasă a Vienei, nici aerul de casă pentru păpuși al Bruges-ului sau șarmul Parisului. Nu respiră aerul de scăpătată bătrână doamnă al Veneției, nici nu are impunătoarea și austera frumusețe a Salzburgului. Și pot continua cu un lung inventar de termeni de comparație care nu ar folosi la nimic.
Ceea ce mă seduce la Salonic e aparența dezordinii perfect dozate. Totul e o neîncetată și aparent fără de noimă mișcare, un freamăt care nu contenește niciodată – atât de potrivnic firii mele și tocmai de aceea seducător. Negustorii de koulouri (covrigi strașnic îmbăiați în susan), micuțele chioșcuri în care se vând icoane și tămâie, cafenelele în care oricine intră în vorbă cu oricine, taximetriștii mereu cătrăniți care au o vorbă de dulce despre madam Merkel și UE, totul descrie un oraș plin de vitalitate, în care forfota nu încetează niciodată.
Principalul bulevard al orașului, Tsimiski, e însăși definiția acestei forfote. Turiști sau localnici, gură cască sau oameni grăbiți spre vreo treabă aglomerează trotuarele, se strecoară cu greutate unii pe lângă alții, într-o uluitoare și perfect coerentă dezordine. Prăvălii de tot felul, de la cele pentru cei cu largă dare de mână, până la micile prăvălii pentru cei care au simțit criza pe pielea lor. Cofetării care dau de pământ cu orice ambițioasă dietă, chioșcuri de tutun, magazine cu vitrine spectaculoase care sperie portofelul, galerii comerciale ample, pe scurt o zănatecă euforie a comerțului în toate formele sale imaginabile. Și o febrilă agitație.
Am străbătut, în sus și în jos, de multe ori bulevardul acesta în desele-mi vizite pe acolo. Târziu am descoperit un loc cu totul aparte. Am trecut des pe acolo, pe lângă ușa grea din lemn vechi fără a o lua în seamă. O ușă, la parterul unei clădiri, pe un bulevard în care forfota nu contenește niciodată. Nimic ieșit din comun. Asta până când s-a întâmplat ca cineva să deschidă acea ușă și să pășească înăuntru. M-am oprit. Preț de câteva clipe am apucat să zăresc ce se afla dincolo de acea ușă. Și am rămas acolo, în mijlocul trotuarului, în mijlocul torentului umani care își continua tumultuoasa curgere. Nu eram sigur că văzusem bine așa că am așteptat ca ușa să se mai deschidă o dată. Și s-a deschis. Cineva ieșea. Văzusem bine.
Am intrat. Era doar o încăpere. O odaie nu mai mare de 10-12 metri pătrați. Într-un colț era un loc de aprins lumânări pentru cei vii, în celălalt pentru morți. Și icoane. Pe un scaun, între cele două continente de lumânări un bărbat în haine preoțești. Am aprins două lumânări, după ce am lăsat câțiva bănuți în cutie de la intrare. Bărbatul m-a privit și mi-a spus ceva. N-am priceput ce, așa că am mobilizat puținele resurse de vorbire elinească pe care le am și l-am poftit să-mi vorbească englezește. M-a întrebat dacă s-a întâmplat ceva, dacă am pierdut pe cineva. I-am răspuns că nu, de ce mă întreabă? Oamenii intră aici când primesc vreo veste rea, mi-a zis, sau când îi încearcă viața în vreun fel. Nu e cazul, i-am răspuns. Mi-a zâmbit a înțelegere și a adăugat că dacă, totuși, am nevoie să vorbesc, mă pot așeza lângă el și mă va asculta. I-am mulțumit. Și am ieșit. Asta a fost tot.
Întâlnirea aceasta m-a tulburat într-un fel pe care aș vrea să îl pot mai bine descrie. În Salonic sunt biserici la tot pasul. Dar acolo, nu altundeva, acolo, în forfota marelui bulevard comercial cineva a socotit că e nevoie de o astfel de odaie, în care să ardă lumânări și să se poată găsi o vorbă de alinare, atunci când sufletul e ostenit. Lucrul acesta mi se părea copleșitor, o dovadă de adâncă și rară înțelegere a naturii umane. Și o blândă și neașteptată mână care să mângâie atunci când e mai mare nevoie. Acolo, între zecile de prăvălii și altare ale negoțului, se ticluise o odaie care ducea la cer.
Mi-am dat seama, în ziua aceea, că acesta e un chip al ortodoxiei pe care până atunci nu-l cunoscusem. Nu am fost niciodată bisericos, iar relația mea cu religia e una care nu merită considerație. Dar în ziua aceea am simțit o caldă recunoștință pentru părinții care aducându-mă pe lume mi-au dăruit un nume, rostit după legea aceasta. Și pentru prima dată, în jumătate de veac de existență, am înțeles că sunt ortodox. Și mi-a fost bine. Chiar dacă, pe mai departe, nu sunt bisericos, iar relația mea cu religia…
Facebook Comments