AcasăGÂNDITORULDar selfie-urile?

Dar selfie-urile?

Ne place ori ba, azi, bună parte din felul în care vedem lumea are legătură cu năstrușnicia pe care am acceptat (în unul din tot mai desele momente de lene a minții) să o numim social media. Nici nu ne mai ostenim să notăm că buboasa împerechere de engleză valutară și latină vulcanizată nu are niciun sens. Apoi pretindem că este vorba despre socializare. Social e una, socializare alta. Tot n-are sens. Nu contează.

În antichitatea social media, adică acum vreo 5-6-7 ani, aduceam reziduuri de viață pe Facebook, încercând să dăm un sens șederii noastre pe acolo. Acum doar transportăm hălci de Facebook în ceea ce încă mai numim viață. Respectând, desigur, „regulile comunității”, cu mare precauție să nu mâniem potera digitală, baronii existenței noastre virtuale.

Petrec tot mai puțin timp în lagărul lui Zuckerber, așa că nu pot fi socotit tocmai un expert în materie. În același timp, avantajul acestei tot mai rare și inconsistente preumblări prin Țucărbergărie este acela că observ curioase metamorfoze. Oameni cu care mă știu și oameni cu care doar am 1001101011001 par să fi renunțat la procesul naturalei maturizări pe care îl presupune grăbita trecere a anilor. În loc, e tot mai vizibil, se întâmplă o zdravănă alunecare în mintea copiilor. Și nu e vorba de infantilismul acela inocent, care aduce zâmbet și duioasă înțelegere.

Dudui trecute binișor de vârsta vrăbiuță și aproape sau dincolo de statutul de cloșcă pensionară, altfel cu răstit afirmată pretenție de respectabilitate, se oferă privirii în serii obositoare de fotografii. Cu buzele țuguiate, promițând, invitând parcă la intense vizite orale, cu decolteuri ample care să pună în evidență efectul vremii asupra epidermei, cu fuste prea mini pentru niște picioare prea maxi ori în poze evocator-provocatoare pline de grația țânțarului strivit pe tapet.

Nu e vorba de puritanism. Nicicum. E doar un de neignorat sentiment de inadecvare.

Există apoi puzderia de poze „studiate”. Cu ochii în cameră și gușa pitită în dosul palmei proptite sub bărbie. Cu ochii privind în sus, a bovină visare, și pruncul pe oliță, undeva în fundal. Cu falca în mână, într-o adâncă și insistentă contemplare a carpetei de pe perete. Rezemând zidul care, probabil, stă să se prăbușească, cu fundul niciodată bombat, dar mereu lat, împins până la limita îngăduită de vertebre și cu privire languros – tâmpă spre cameră.

Nici nu mai pomenesc revărsarea de pahidereme senzuale, curci visătoare ori lemurieni revoltați. Plus, întotdeauna, fără excepție, ochelarii de soare.

Fotografiile reprezintă momentul inițial. De acolo începe „comunicarea”. Atunci când nu e rezumată la emoticoane echivoce și gif-uri prefabricate, se declanșează o autentică orgie a complimentării reciproce: oadevăratădoamnă-eștisexi-wow-cebinearați etc. etc. etc.

Dacă decizi să ignori viețuirea fotografică și supraviețuiești primului val de citate (reale ori doar atribuite) din Arsenie Boca, n-ai cum rezista seducției versurilor atribuite lui Păunescu. De regulă versificații modeste (Păunescu era, dacă nu altceva, măcar un dibace versificator) cu tembele mesaje de mobilizare a autobazei.

Colportorii de bancuri nătânge și calambururi scremute reprezintă o categorie aparte. Ăștia sunt loviți de ramura Facebook a sindromului Tourette. Nu filtrează nimic, deversează orice.

Apoi vin revoltații, cu impresionante resurse de indignare, mereu gata să fie cheltuite. Lăicuitorii în serie, care dau năvală să lăicuiască tot ce ai postat, fără a se osteni să citească, doar ca să îți arate că le ești drag. Analiștii de sufragerie, care au tot timpul televizorul deschis și au mereu de lepădat niște vorbe despre ce văd acolo. Agățătorii, care nu dau doi bani pe ce ai spus (și pe tine, în general), dar care îți numără laicurile (instrumentul cu care măsoară ei lumea) și când ajungi la cota optimă intră și ei în vorbă – veniunt spectentur ut ipsae.

Dacă îți amintești că acolo sunt, totuși, semenii cu care odinioară te lungeai la taifas și scrii cuiva un cuviincios „bună ziua”, după minutele de evidentă perplexitate, ți se poate răspunde. „Bn”. Sau „cf?”. Sau insuportabilul, detestabilul dezgustătorul compendiu de noncomunicare reprezentat de:

 

Îți amintești că sunt oameni cu care petreceai ceasuri întregi cercetând temelia lumii și te întrebi ce se va fi întâmplat. Te gândești că sunt oameni pe care, cândva, i-ai citit în scrieri de soi ori i-ai auzit în rostiri memorabile.

Fiecare minut, fiecare clipă petrecută acolo îmi amplifică un deja copleșitor sentiment al unei apăsătoare singurătăți. Cum spuneam, petrec tot mai puțină vreme acolo. Nici dincoace nu e mai bine. Dar se mai aude, din când în când cineva tușind. Sau urlând.

N-am cum înceta să îmi iubesc semenii. Cu bunele și relele lor. Cu bunele și relele mele. Dar am încetat să mai încerc să-i înțeleg. Și nu e departe clipa când voi înceta să le mai vorbesc. Pentru că există acum o formă de „înșine” din care nu știu și nu vreau să învăț să fac parte.

P.S. Deși așa poate părea, textul de mai sus nu e:

-mustrare

-reproș

-lamentație

-expresia vreunei dezamăgiri

E doar o fotografie. Iar în orice fotografie, cel care a făcut poza nu se vede. E în spatele camerei. Și când spun asta, imediat mi se va răspunde: dar selfie-urile?

Exact despre asta e vorba.

Facebook Comments

- A word from our sponsors -

Most Popular

Leave A Reply

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articolul precedent
Articolul următor

More from Author

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau...

Industria solidarității

Pe măsură ce îmbătrânești ești tot mai greu de scos din...

De-aia

"Nu mai zici nimic? Nu mai scrii nimic?" - mă întreabă...

Opriți-l pe nesimțit!

Iohanetele e decis să folosească fiecare clipă rămasă din mandat(e) pentru...

- A word from our sponsors -

De citit

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau răi. Există temnițe și stăpâni. Dacă prețuiești libertatea, înțelegi asta. Dacă, însă, pui mai bun preț pe împlinirea hoitului, atunci n-ai cum pricepe. Interviu' lu' Tacăr cu Putin. Vâlvă, zarvă, încruntări, încleștări, încăierări. Stăpân bun/stăpân rău. Tacăr...

Industria solidarității

Pe măsură ce îmbătrânești ești tot mai greu de scos din sărite. Chestiile care, odinioară, te-ar fi umplut de draci, acum doar te plictisesc. Furia arțăgoasă e trasă undeva la umbră și în locul ei se lăbărțează o ditamai lehamitea. Nu mai înjuri, schimbi canalul. Nu mai...

De-aia

"Nu mai zici nimic? Nu mai scrii nimic?" - mă întreabă câțiva prieteni. Nu mulți, dar cumsecade. De scris, ce să zic, scriu, chiar dacă nu simt îndemnul de a-mi rostogoli cuvintele în ochiul adormit al lumii. De zis... îmi zic mie. E de ajuns. Zic alții....

Opriți-l pe nesimțit!

Iohanetele e decis să folosească fiecare clipă rămasă din mandat(e) pentru a îndeplini toate obiectivele propuse. Obiectivele turistice. Pentru că ghiolbanuzaurul nu-și propune și nici nu e în stare  de altceva. Și i se rupe în paișpe cu virgulă de țara asta de tolomaci. Statul român există...

Zbateri, crăcănări și vuiet

Eterna împrăștierea a chibițimii de la galerie are acum o nouă expresie: pro Israel vs. pro Palestina. Sau după caz, anti-ăia contra anti-ăilalți. Chestia de căpătâi e să urli la galeria adversă: teroriștii! Într-o parte filo-semiții de conunctură. Zgomotoși, agresivi, belicoși, răcnindu-și sprijinul, de parcă ar interesa pe...

Kosovo, UEFA și mușețelul

M-am abținut vreme bună de la grăitul în public, sub orice formă. Din cauză că motive. Care pot fi succint rezumate într-o propoziție care începe cu: așa a vrut... Și foarte probabil voi reveni la aceeași muțeală, din motive care, de asemenea, pot fi explicate cu: așa...

E maro, moale și suntem în el

Franța De la ce s-au luat? Obiectiv vorbind, nu contează. Acolo mereu se găsește ceva. În cazul ăsta poliția oprește niște minori, care își propuseseră să fie șmecherași. Aspiranții la șmechereală aveau deja un palmares respectabil în întâlnirile cu poliția. Șmecherilă de la volan mai tupeist, dă să...

Hiperbola

Dintre nerușinările lumii de azi cea mai supărătoarea îmi pare ostentația hiperbolei. Aproape totul e amplificat indecent, exagerat, umflat până la tumefiere. Precauțiile pe care le-ar impune decența nu mai există, prudența justei evaluări nu intersează. Se grăiește răstit și se răspunde răcnit. Totul (sau aproape totul)...

Greva celor care…

Înainte de a discuta despre greva cadrelor didactice, despre solicitările lor, e bine să aruncă, repede, o privire peste ceea ce este astăzi sistemul de învățământ. E ceva mai mult decât o simplă punere în context. Prima constatare, obligatorie, de neocolit, este că, de fapt, nu mai putem...

Alegeri în Turcia

Miza alegerilor prezidențiale din Turcia, din perspectivă geopolitică, nu are cum fi subestimată. Analiștii de ocazie vorbesc despre o confruntare dintre blocul ultra-conservator, condus de Erdogan, și mișcarea reformatoare care l-ar avea în frunte pe Kilicdaroglu. Alții vorbesc despre o competiție între suveranism și globalism. Nu lipsesc...

Din târtița presei

Acum 10-12 ani, pe când acest blog începea să capete formă, îmi plăcea să fac un soi de "revistă a presei". Pe atunci mai aveam ceva ce semăna, vag, cu presa. Încă era ofițerime pe-acolo. Acum doar tablagii. Nu știu dacă am să încep iar să cern știrile,...

Epistoleții și lumea cea nouă

Epistolele publice, dincolo de intenția formal declarată, au devenit autentice exersări ale unui narcisism inargumentabil. Nu servesc unei cauze, deși, tot formal, întotdeauna e identificată una. Cauza proclamată e doar urzeala străvezie pe care se țes piesagiile vanității la izvor, răpiri din uitare și vânări de atenție....