Democrația nu a exista niciodată, în mod autentic. Nici separarea puterilor în stat. Nu, statul nu a fost niciodată în slujba cetățenilor, nici cei care slujesc acel stat, oricare va fi el. Nici la noi, nici altundeva. Nu, justiția nu a fost nici dreaptă, nici imparțială și nu, nu voturile cetățenilor decideau cum se împarte puterea. Nimic din toate acestea nu au existat aievea. Nici la noi, nici altundeva. Dar pentru o vreme, așa părea. Iar asta era esențial.
Contractul social, reformulat și acceptat tacit, introdusese o unică, de neignorat clauză: obligația puterii de a păstra aparențele. La asta se rezuma totul. Era, în cele din urmă, vorba despre mimarea unui reziduu de respect. De ce era nevoie de asta? Pentru că altfel contractul social ar fi fost spulberat, revolta maselor ar fi putut arunca totul în aer. Cetățenilor le era cultivată convingerea că opțiunile lor, opiniile lor contează nu pentru că așa stăteau lucrurile, ci pentru că astfel puteau fi, cumva, controlați.
Azi nu mai este nevoie de asta. Există instrumente mult mai sofisticate de control al gloatei. Iar gloata adoră să se lase astfel stăpânită. Frica, divizarea, născocirea unor inamici de care doar Puterea ne-ar putea păzi, demonizarea celor care refuză să se teamă, să se supună, să se conformeze. Toate acestea sunt mecanisme de control eficiente, puse în mișcare de o tehnologie tot mai intruzivă. Jocul aparențelor nu mai e necesar, e inutil și costisitor.
Până acum puțină vreme, pe la noi, nu era zi în care să nu auzim despre ambițiile vreunui procuror care mai meșterea câte un dosar. Mai niște șoapte de la securici, mai niște probe măsluite și se năștea un dosar, deci un comunicat de presă. Era o nestăpânită fervoare stârnită de o imaginară luptă împotriva corupției. Imaginară, dar destul de răstit povestită pentru a-i convinge pe cei care, oricum, erau gata să creadă asta. Sigur, mai mereu era vorba despre flecuștețe amplificate dincolo de ceea ce o minte rațională ar fi putut accepta. Sigur, mai mereu dosarele ținteau doar o anumită direcție.
Avem un întreg scandal legat de alegerile de la Primăria Sectorului 1. Și? Niciun procuror, dintre bravii luptători împotriva oho și ohohooo nu pare interesat de asta. Există temeinice indicii legate de o fraudă. Și? Zero consecințe.
Statul român se împrumută de o manieră care vizează iresponsabilitatea. Puțini știu unde se duc toți acei bani. Puterea de azi pute a corupție de te trăznește, funcțiile publice bănoase au devenit sinecuri pentru dudui, amante și nepoței. Jaful din banii publici a luat proporții înfiorătoare. Și? Zero consecințe.
Peste ocean, au avut loc alegeri prezidențiale. Un întreg scandal. A câștigat un bătrân senil și corupt, care și-a făcut campanie din beciul casei. Acum e președinte. La orice ieșire publică, i se taie microfonul. Să nu scape vreo nezisă, să nu o ia, așa cum frecvent o face, razna. Te întrebi cine conduce acea țară? Moșul senil sau cei care îi taie microfonul.
Exemple perfect valide puteți găsi în Marea Britanie, Franța, Germania sau oriunde mai doriți. Panarama numită pandemie e un exemplu la fel de valid.
Pandemia! În mai bine de un an și jumătate a existat o singură constantă în comunicarea oficială: supuneți-vă! Orice alt mesaj a fost contrazis a doua zi, apoi reformulat, iar contrazis. Acum, noul imperativ este: vaccinați-vă pentru a-i proteja pe cei vaccinați! (sic!) Totul e în răspăr cu orice logică, orice rudiment de bun-simț. Se repetă nevoia de a crede în știință. Doar că relația cu știința presupune fapte, argumente, nu e un act de credință. Și tocmai faptele, argumentele demonstrează că dincolo de imperativul „supuneți-vă!”, totul e o colosală cel puțin discutabil.
Nu mai e nevoie de salvarea aparențelor. Pentru că, vedem, există metode eficiente de control al gloatei. Nu mai e nevoie nici de națiuni, de principii, de reguli, de respect. Pentru că gloata va fi prima care să grohăie de fericire atunci când nesupușii vor fi lapidați. Iar gloata nu are nevoie să își ascundă grohăitul. Pentru că nu mai e nevoie de aparențe.
Facebook Comments