AcasăGÂNDITORULNevoia de aparențe

Nevoia de aparențe

Democrația nu a exista niciodată, în mod autentic. Nici separarea puterilor în stat. Nu, statul nu a fost niciodată în slujba cetățenilor, nici cei care slujesc acel stat, oricare va fi el. Nici la noi, nici altundeva. Nu, justiția nu a fost nici dreaptă, nici imparțială și nu, nu voturile cetățenilor decideau cum se împarte puterea. Nimic din toate acestea nu au existat aievea. Nici la noi, nici altundeva. Dar pentru o vreme, așa părea. Iar asta era esențial.

Contractul social, reformulat și acceptat tacit, introdusese o unică, de neignorat clauză: obligația puterii de a păstra aparențele. La asta se rezuma totul. Era, în cele din urmă, vorba despre mimarea unui reziduu de respect. De ce era nevoie de asta? Pentru că altfel contractul social ar fi fost spulberat, revolta maselor ar fi putut arunca totul în aer. Cetățenilor le era cultivată convingerea că opțiunile lor, opiniile lor contează nu pentru că așa stăteau lucrurile, ci pentru că astfel puteau fi, cumva, controlați.

Azi nu mai este nevoie de asta. Există instrumente mult mai sofisticate de control al gloatei. Iar gloata adoră să se lase astfel stăpânită. Frica, divizarea, născocirea unor inamici de care doar Puterea ne-ar putea păzi, demonizarea celor care refuză să se teamă, să se supună, să se conformeze. Toate acestea sunt mecanisme de control eficiente, puse în mișcare de o tehnologie tot mai intruzivă. Jocul aparențelor nu mai e necesar, e inutil și costisitor.

Până acum puțină vreme, pe la noi, nu era zi în care să nu auzim despre ambițiile vreunui procuror care mai meșterea câte un dosar. Mai niște șoapte de la securici, mai niște probe măsluite și se năștea un dosar, deci un comunicat de presă. Era o nestăpânită fervoare stârnită de o imaginară luptă împotriva corupției. Imaginară, dar destul de răstit povestită pentru a-i convinge pe cei care, oricum, erau gata să creadă asta. Sigur, mai mereu era vorba despre flecuștețe amplificate dincolo de ceea ce o minte rațională ar fi putut accepta. Sigur, mai mereu dosarele ținteau doar o anumită direcție.

Avem un întreg scandal legat de alegerile de la Primăria Sectorului 1. Și? Niciun procuror, dintre bravii luptători împotriva oho și ohohooo nu pare interesat de asta. Există temeinice indicii legate de o fraudă. Și? Zero consecințe.

Statul român se împrumută de o manieră care vizează iresponsabilitatea. Puțini știu unde se duc toți acei bani. Puterea de azi pute a corupție de te trăznește, funcțiile publice bănoase au devenit sinecuri pentru dudui, amante și nepoței. Jaful din banii publici a luat proporții înfiorătoare. Și? Zero consecințe.

Peste ocean, au avut loc alegeri prezidențiale. Un întreg scandal. A câștigat un bătrân senil și corupt, care și-a făcut campanie din beciul casei. Acum e președinte. La orice ieșire publică, i se taie microfonul. Să nu scape vreo nezisă, să nu o ia, așa cum frecvent o face, razna. Te întrebi cine conduce acea țară? Moșul senil sau cei care îi taie microfonul.

Exemple perfect valide puteți găsi în Marea Britanie, Franța, Germania sau oriunde mai doriți. Panarama numită pandemie e un exemplu la fel de valid.

Pandemia! În mai bine de un an și jumătate a existat o singură constantă în comunicarea oficială: supuneți-vă! Orice alt mesaj a fost contrazis a doua zi, apoi reformulat, iar contrazis. Acum, noul imperativ este: vaccinați-vă pentru a-i proteja pe cei vaccinați! (sic!) Totul e în răspăr cu orice logică, orice rudiment de bun-simț. Se repetă nevoia de a crede în știință. Doar că relația cu știința presupune fapte, argumente, nu e un act de credință. Și tocmai faptele, argumentele demonstrează că dincolo de imperativul „supuneți-vă!”, totul e o colosală cel puțin discutabil.

Nu mai e nevoie de salvarea aparențelor. Pentru că, vedem, există metode eficiente de control al gloatei. Nu mai e nevoie nici de națiuni, de principii, de reguli, de respect. Pentru că gloata va fi prima care să grohăie de fericire atunci când nesupușii vor fi lapidați. Iar gloata nu are nevoie să își ascundă grohăitul. Pentru că nu mai e nevoie de aparențe.

Facebook Comments

- A word from our sponsors -

Most Popular

Leave A Reply

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articolul precedent
Articolul următor

More from Author

De ce cred că asta e ultima Cupă Mondială de rugby la care participăm

Rugby-ul e pentru mine mai mult, mult mai mult decât o...

O plictisită ridicare din umeri

Consemnăm, zilnic, cu resemnată stupoare identificarea câte unui nou inamic al...

Burta

Am burtă. Nu e o constatare ușor de consumat. La început, observând...

Indexul fericirii

E frig. Zloată. Frig din ăla care nu mușcă, ciupește. Ciupește...

- A word from our sponsors -

De citit

De ce cred că asta e ultima Cupă Mondială de rugby la care participăm

Rugby-ul e pentru mine mai mult, mult mai mult decât o pasiune. Vin dintr-un oraș în care sportul ăsta se mânca pe pâine, asta în vremea când la nivel de națională puteam bate orice echipă din turneul celor cinci națiuni (doar cinci pe atunci). Pentru cei care au...

O plictisită ridicare din umeri

Consemnăm, zilnic, cu resemnată stupoare identificarea câte unui nou inamic al noii și virtuoasei ordini. Nimeni nu e grațiabil, vrednicii infanteriști ai justiției sociale, intransigenți, locuiesc într-un timp plat, în care istoria e condensată și conținută integral în momentul vorbirii și judecată, sever, desigur, conform scrântelii zilei. Elvis...

Burta

Am burtă. Nu e o constatare ușor de consumat. La început, observând rotunjirea conturului, îți spui că ești balonat, e o situație pasageră. O să lași băuturile carbogazoase o zi, două, și gata. Bineînțeles că nu o faci. Și chiar dacă o faci, trec niște zile și constați...

Indexul fericirii

E frig. Zloată. Frig din ăla care nu mușcă, ciupește. Ciupește fără contenire. O babă se uită chiorâș. Masca nu îmi acoperă nasul. Babă acră, măscuită, înfofolită, i se văd doar ochii mici și răi. Îmi trag masca și scot limba la ea. Se repede să-mi facă...

Starea de lehamite

9 iunie 2020   România trece prin stări. E demonstrat, a scris la gazetă, au fost publicate documente care atestă asta în Monitorul Oficial, periodic (sau perodic?) apar la televizor inși solemni ca soba de teracotă care ne vorbesc despre stările prin care trece țara. Astenie, bufeuri, deci stare de...

Nimicul care trebuie rostit

Nu mai suport semnul de mai sus. Îmi ridică tensiunea, mă stresează, îmi provoacă eczeme. Nu-l mai suport! A devenit expresia grafică a nimicului care trebuie rostit. Abreviat. Cum abreviezi nimicul? Cu semnul acesta. Sigur, înțeleg utilitatea sa atunci când vrei să indici că îți place o postare...

Exclusivitatea

Competiția, ni se spunea cândva, reprezintă mecanismul prin care se reglează oferta, și îi asigură consumatorului acces la o mai mare varietate de produse, de o calitate mult mai bună. Asta era teoria. Și funcționa. Cândva. Nu mai e cazul acum. Astăzi nu mai e foarte limpede cine...

Noi, cei care…

14 mai 2020 Zilele trecute, o scurtă și apăsată conversație dintre doi oameni care și-au câștigat dreptul de a fi luați (măcar atât!) în seamă s-a oferit ochiului public. Este vorba, bănuiați probabil, despre scrisoarea deschisă a domnului Alifantis și răspunsul, la fel de deschis, al domnului Mircea...

Vedețeii

Pe oriunde ți-ai plimba, astăzi, masca de pânză, dai peste ei. Sunt importanți (nu sunt, dar le place să creadă că sunt), pătrunși de importanța pe care o reprezintă pentru umanitate prezența lor, atunci, acolo. Au mereu ceva de zis. Nu contează despre ce. Nu are importanță...

Cum am devenit ortodox

Deseori îmi surprind interlocutorii când, întrebat fiind despre orașul european în care mă simt cel mai bine, răspund: Salonic. Salonicul nu e un oraș frumos în sensul convențional. Nu are nici eleganța somptuoasă a Vienei, nici aerul de casă pentru păpuși al Bruges-ului sau șarmul Parisului. Nu...

Respectați zidurile

Am scris, de-a lungul anilor, sute de editoriale, mii de articole despre ce ni se întâmplă. Cătrănit uneori, mai în răspăr cu alte prilejuri sau, nu de puține ori, zeflemitor. Prea rar am scris și prea rar găsim vreme să vorbim despre ce se întâmplă cu noi....

Numere

268! Numărul clipește roșu pe ecranul atârnat deasupra ghișeului. -268! 268 este? zbiară iritată dudia din spatele ghișeului. Apoi roșclipoceala se schimbă și apare un nou  număr. 269. 269 este. E nădușit, are o cravată legată anapoda, un teanc de hârtii în brațe, se precipită spre ghișeu, scapă din...