AcasăGÂNDITORULOameni cu cărți

Oameni cu cărți

Când vine vorba despre carte, atitudinea noastră e una bizară și, nu de puține ori, născătoare de obeze paradoxuri. Reușim să traversăm cu egală tragere de inimă stări contradictorii. Spunem „ai carte, ai parte”, mimăm respectul pentru „oamenii cu carte” sau proclamăm că, desigur, „cartea e temelia”.

Sensul cuvântului nu trimite la tipăritura pe care o numim astfel, ci „carte” primește, în multe situații, un sens mai larg, care vrea să definească educația înaltă, o anume erudiție. Procesul acesta de educație prin intermediul cărții a născut o curioasă sintagmă „pune-te cu burta pe carte”. Înțelesul ne e cunoscut, dar geneza acestei expresii ar merita descoperită. Ce proces istoric, ce situație remarcabilă a făcut atât de evidentă conexiunea dintre burdihan și carte? Cum decurge lectura prin procedura astfel descrisă?

Apoi, la fel de frecvent, spunem: cartea tâmpește! Sau: multă carte strică!

Am primit cândva vizita (nesolicitată) unui cunoscut. L-am poftit în odaia în care îmi petrec mai tot timpul, care se întâmplă să fie și locul unde lucrez. Împart odaia cu niște rafturi cu cărți, care ascund complet zidurile. Omul a intrat, și-a rotit privirea, a scos câteva sunete pe care n-are rost să încerc să le descriu, apoi m-a întrebat: câte bucăți sunt cu totul? Despre cărți întreba. Întrebarea m-a scos din sărite. Formularea de magazioner prins cu inventarul și tonul pe măsură meritau răspuns adecvat. Așa că i-am trântit un răspuns care, gândeam, avea să fie evident că e o punere la punct: peste 20.000. A plescăit din buze, a țâțâit și a conchis: e ceva!

Cifra era, desigur, grosolan exagerată. Rafturile nu adunau decât o fracție din numărul rostit, dar pentru a realiza asta era nevoie de un exercițiu de raționament și o minimă familiaritate cu ceea ce înseamnă cartea. Nu era cazul. Respectul musafirului meu pentru carte era autentic, chiar dacă strâmb așezat. Impresiona cantitatea, nimic altceva.

Cu un alt prilej, într-un dialog, am fost pus în situația de a apela la un număr de citate. Unele dintre ele doar aproximate – memoria mea nu e neapărat fabuloasă. Desigur, indicam de fiecare dată autorul, lucrarea. La fiecare astfel de menționare, interlocutorul meu tresărea, ținând să mă pună la curent: am descărcat cartea asta dă pă net! Sau: o am pă tabletă! Sau: am descărcat-o, dar e în engleză! La un anumit moment a simțit necesar să rostească un număr (din nou, cantitatea contează!) pentru a-mi arăta cât de erudită era tableta sa. N-am reușit să-mi stăvilesc impulsul și l-am întrebat: bine, dar ai citit vreuna? Ochii mari, umezi, dilatați de uluire m-au înmuiat. Am schimbat rapid subiectul. Omul se ocupa cu stocarea de date, era un colecționar de titluri digitale, nu un cititor. Asta nu-l împiedica, așa cum am constatat din conversație, să se considere un erudit – tableta lui știa tot ceea ce el încă nu aflase, iar tableta îi aparținea tot astfel cum altora le aparține creierul.

O altă situație cu care, probabil, nu doar eu m-am întâlnit frecvent, e cea a proprietarilor de tomuri. Cei care, atunci când e pomenit vreun titlu, te anunță invariabil: o am. Uneori vin și precizări: e una groasă, cu coperta albastră, ar o poză, ceva. Și o are. E cumpărător compulsiv de carte. Chiar e. Nu citește. N-are timp. Îl obosește. Le păstrează pentru „la pensie”.

Există convingerea că o conversație în care se vorbește despre cărți e neapărat o conversație intelectuală, pe cale de consecință toți cei  prinși în acea conversație sunt musai intelectuali și musai respectabili. De cele mai multe ori nu e cazul. E un soi de microbism, o confruntare dintre „mie îmi place ăla” și „ăla e un bou”. Se poate vorbi despre carte sau cărți cu aceeași lejeritate cu care se discută despre fotbal. Simpla prezență a cărții în linia subiectului nu salvează conversația, nu îi atribuie consistență.

Personal socotesc că relația cu cartea e una intimă, care se consumă cu discreție, fără revărsări spre exterior. Nu am nicio problemă cu cei care citesc în metrou sau în tren. Îi invidiez chiar. Pentru că eu nu pot funcționa astfel. Nu văd cum aș putea întrerupe frământările lui Raskolnikov pentru că „urmează stația Dristor cu peronul pe partea…”. Dar asta e, repet, o lipsă a mea.

Relația noastră cu lumea cărții e, cum am spus de la început, mai degrabă bizară. Mult prea des încercăm să descriem o relație care nu există, doar pentru că afirmarea acestei relații devine un atribut al respectabilității, pentru că, ne imaginăm, ne îngăduie să construim un anume tip de percepție. Pe scurt, ne permite achiziția unui dorit statut social. Este și motivul pentru care relația e alterată, lipsită de rostul ei esențial, apare un soi de fetișizare. Și asta se întâmplă atunci când relația, așa cum spuneam, nu mai e una intimă și personală, ci devine un atribut aparent al condiției sociale.

Acum ceva vreme căutam niște titluri greu sau imposibil de găsit la noi. Amazon îmi promitea să mă ajute, așa că am intrat pe acel site. Citind comentariile de acolo am descoperit că cele mai multe vorbeau despre vocea ori dicția naratorului. Era vorba despre cărți audio. Dar cei de acolo își spuneau cititori. Înțeleg utilitatea cărților audio, mai ales pentru nevăzători, dar mi-e greu să cred că forma aceasta poate suplini în mod competent lectura. Pot greși. Din nou, e vorba de subiectivism.

Mai există un tip de raportare la carte, care descrie, încă o dată, condiția recentă de accesoriu al unui râvnit statut social a cărții. Este de vorba de vanitoșii care țin cu orice preț să își vadă numele pe o copertă. Cărți proaste au apărut de când e lumea, deci nu e ceva nou, dar există o adevărată euforie a publicării de flecuștețe, de nimicuri, de compuneri școlărești și stihuri tălâmbe. Totul cu rostul de a pune un nume pe o copertă. Am fost cândva invitat la o lansare de carte. Mi se promitea un eveniment grozav. De regulă refuz astfel de invitații, dar de această dată m-am lăsat convins. Ajuns acolo am văzut un număr neobișnuit de participanți; neobișnuit pentru o lansare de carte. Invitații au început să vorbească despre autor și „lucrare”. Totul era o revărsare de elogii de-a dreptul stânjenitoare. Puteai lesne crede că tot ce înseamnă cultura umanității e pe cale să se schimbe. Pentru ca apoi să aflu că „lucrarea” era, nici mai mult, nici mai puțin, nimic altceva decât reunirea rahaturilor postate de „autor” pe Facebook! Am plecat de acolo înjurând.

Detest să vorbesc despre mine însumi, dar devine aproape obligatoriu să o fac, acum, la final. Public greu. Și de fiecare dată mă simt stânjenit de ceea ce am publicat. Pentru că sunt multe de corectat, revăzut, rescris. Întotdeauna. Nu mă fălesc cu ce public, nu cred că mă reprezintă decât într-o mică măsură. De cele mai multe ori simt că ar trebui să cer iertare pentru că îmi apare numele pe o copertă. Nu știu cui, dar mă simt dator cu asta. Excepție face o singură carte. Acum niște ani, Luca Pițu a luat un text de al meu și l-a introdus, oferindu-mi nemeritatul și onorantul statut de co-autor, într-o carte a sa. Deși corespondam regulat, nu mi-a spus nimic despre asta. Am aflat-o doar când am primit pachetul în care se afla cartea. E cartea de care sunt mândru. Iar de Luca Pițu mi-e tare dor.

Facebook Comments

- A word from our sponsors -

Most Popular

Leave A Reply

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articolul precedent
Articolul următor

More from Author

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau...

Industria solidarității

Pe măsură ce îmbătrânești ești tot mai greu de scos din...

De-aia

"Nu mai zici nimic? Nu mai scrii nimic?" - mă întreabă...

Opriți-l pe nesimțit!

Iohanetele e decis să folosească fiecare clipă rămasă din mandat(e) pentru...

- A word from our sponsors -

De citit

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau răi. Există temnițe și stăpâni. Dacă prețuiești libertatea, înțelegi asta. Dacă, însă, pui mai bun preț pe împlinirea hoitului, atunci n-ai cum pricepe. Interviu' lu' Tacăr cu Putin. Vâlvă, zarvă, încruntări, încleștări, încăierări. Stăpân bun/stăpân rău. Tacăr...

Industria solidarității

Pe măsură ce îmbătrânești ești tot mai greu de scos din sărite. Chestiile care, odinioară, te-ar fi umplut de draci, acum doar te plictisesc. Furia arțăgoasă e trasă undeva la umbră și în locul ei se lăbărțează o ditamai lehamitea. Nu mai înjuri, schimbi canalul. Nu mai...

De-aia

"Nu mai zici nimic? Nu mai scrii nimic?" - mă întreabă câțiva prieteni. Nu mulți, dar cumsecade. De scris, ce să zic, scriu, chiar dacă nu simt îndemnul de a-mi rostogoli cuvintele în ochiul adormit al lumii. De zis... îmi zic mie. E de ajuns. Zic alții....

Opriți-l pe nesimțit!

Iohanetele e decis să folosească fiecare clipă rămasă din mandat(e) pentru a îndeplini toate obiectivele propuse. Obiectivele turistice. Pentru că ghiolbanuzaurul nu-și propune și nici nu e în stare  de altceva. Și i se rupe în paișpe cu virgulă de țara asta de tolomaci. Statul român există...

Zbateri, crăcănări și vuiet

Eterna împrăștierea a chibițimii de la galerie are acum o nouă expresie: pro Israel vs. pro Palestina. Sau după caz, anti-ăia contra anti-ăilalți. Chestia de căpătâi e să urli la galeria adversă: teroriștii! Într-o parte filo-semiții de conunctură. Zgomotoși, agresivi, belicoși, răcnindu-și sprijinul, de parcă ar interesa pe...

Kosovo, UEFA și mușețelul

M-am abținut vreme bună de la grăitul în public, sub orice formă. Din cauză că motive. Care pot fi succint rezumate într-o propoziție care începe cu: așa a vrut... Și foarte probabil voi reveni la aceeași muțeală, din motive care, de asemenea, pot fi explicate cu: așa...

E maro, moale și suntem în el

Franța De la ce s-au luat? Obiectiv vorbind, nu contează. Acolo mereu se găsește ceva. În cazul ăsta poliția oprește niște minori, care își propuseseră să fie șmecherași. Aspiranții la șmechereală aveau deja un palmares respectabil în întâlnirile cu poliția. Șmecherilă de la volan mai tupeist, dă să...

Hiperbola

Dintre nerușinările lumii de azi cea mai supărătoarea îmi pare ostentația hiperbolei. Aproape totul e amplificat indecent, exagerat, umflat până la tumefiere. Precauțiile pe care le-ar impune decența nu mai există, prudența justei evaluări nu intersează. Se grăiește răstit și se răspunde răcnit. Totul (sau aproape totul)...

Greva celor care…

Înainte de a discuta despre greva cadrelor didactice, despre solicitările lor, e bine să aruncă, repede, o privire peste ceea ce este astăzi sistemul de învățământ. E ceva mai mult decât o simplă punere în context. Prima constatare, obligatorie, de neocolit, este că, de fapt, nu mai putem...

Alegeri în Turcia

Miza alegerilor prezidențiale din Turcia, din perspectivă geopolitică, nu are cum fi subestimată. Analiștii de ocazie vorbesc despre o confruntare dintre blocul ultra-conservator, condus de Erdogan, și mișcarea reformatoare care l-ar avea în frunte pe Kilicdaroglu. Alții vorbesc despre o competiție între suveranism și globalism. Nu lipsesc...

Din târtița presei

Acum 10-12 ani, pe când acest blog începea să capete formă, îmi plăcea să fac un soi de "revistă a presei". Pe atunci mai aveam ceva ce semăna, vag, cu presa. Încă era ofițerime pe-acolo. Acum doar tablagii. Nu știu dacă am să încep iar să cern știrile,...

Epistoleții și lumea cea nouă

Epistolele publice, dincolo de intenția formal declarată, au devenit autentice exersări ale unui narcisism inargumentabil. Nu servesc unei cauze, deși, tot formal, întotdeauna e identificată una. Cauza proclamată e doar urzeala străvezie pe care se țes piesagiile vanității la izvor, răpiri din uitare și vânări de atenție....