Am scris, de-a lungul anilor, sute de editoriale, mii de articole despre ce ni se întâmplă. Cătrănit uneori, mai în răspăr cu alte prilejuri sau, nu de puține ori, zeflemitor. Prea rar am scris și prea rar găsim vreme să vorbim despre ce se întâmplă cu noi. E aici mai mult decât o nuanță, e vorba de o distincție fundamentală între felul în care străbatem istoria și modul în care lasă ea urme, în fiecare dintre noi.
Nu mă număr printre vanitoșii care își imaginează că pot schimba lumea cu cele pe care le scriu. Nu sunt, totuși, (încă) nici printre resemnații care nu mai cred în efectul polenizator al vorbelor cu migală ticluite. Trăim o vreme în care conturul cuvintelor a devenit mai important decât sensul lor, o vreme în care ne lipsesc predicatele și ne prisosesc atributele.
Suntem vizitați de pandemii lipsite de talent, de astenii incomplete, de o lungă și competentă lehamite, de viruși cariați, de crize bîlbâite, de pardesie azvârlite, de convulsii retorice sau de micro-revoluții de unică nefolosință. Și toate acestea lasă urme în „bună ziua”. În felul în care îl mai rostim, atunci când ne ostenim să-l mai rostim.
Există o nouă și dezgustătoare modă, acum. Atunci când mulțumim, am descoperit, nu se mai răspunde cu vreuna dintre ruginitele formule cu care eram obișnuiți. Fie că îi mulțumești ospătarului, casieriței de la supermarket sau medicului care te-a vaccinat, ți se răspunde, aproape ca un căscat: cu drag! E o inflație de drag de uz comercial. Înainte existau nuanțe. Cu plăcere, pentru nimic, n-aveți de ce – erau formule care descriau o reacție. Acum e „cu drag”. Pentru că nu înseamnă nimic. Iar astăzi rostul rostirii acesta e: să nu însemne nimic. Dar să pară că alunecă moale și pufos ca un șal de cașmir pe umerii goi.
Apoi relația noastră cu lumea, cu semenii, fie ei apropiați ori străini, a devenit bizară. Avem tot mai frecvent senzația că ni se cuvin lucruri, că ni se datorează reverențe. Simplul fapt că le pretindem e suficientă justificare. Există o furioasă euforie a băgării în seamă, în care se rup balamale, se dărâmă uși, se dau borte în ziduri prin care gloate gălăgioase vor să dea năvală în odăile existenței oricui, oricând. Din nou, pretind, deci li se cuvine.
Anul de temniță&botniță pe care l-am străbătut pare să ne fi smintit și mai rău. Jumătățile de chipuri pe care le întâlnesc pe stradă (pentru că o jumătate e mereu bine ascunsă sub botniță, conform prevederilor legale) nu mai sunt fețe de oameni, doar priviri. Priviri obosite ori încărcate de o ură incertă, în căutare de obiect. Iar privirile acestea însoțesc o țâfnă deja amorsată, gata să își dezvolte întreg potențialul balistic. Alteori e doar spaimă. O spaimă năucă, înghesuită sub pleoape ca un sâmbure într-o cireașă.
Dărâmarea zidurilor a fost, pentru o vreme, mai mult decât o simplă mecanică a deconstrucției, avea valoarea unui mesaj cu lungi plete simbolice. Și toată lumea s-a pus pe dărâmat ziduri de tot felul. Ziduri care împart orașele în două, ziduri care despart țări, ziduri de case, muzee ori biblioteci. Intenția unui fost președinte american de a ridica un zid care să domolească năvala a fost și ea inventariată la valoarea de simbol și certată cu vârtoasă indignare. Pentru că țara aceea era prinsă într-o amplă și bezmetică pornire a dărâmării. Se dărâma orice. Chiar soclurile statuilor aveau aparența unui început de zid, deci trebuiau dărâmate.
Apoi a început dărâmarea zidurilor caselor, a zidurilor care reprezintă conturul odăilor în care ne adăpostim atunci când vrem să păstrăm ceea ce numim lumea departe. Dar gloata vrea și acele ziduri dărâmate. Iar gloata înseamnă suma indivizilor. A celor care pretind, deci li se cuvine dreptul de a da năvală în orice odaie, oricând. Iar odată pătrunși acolo își reclamă dreptul de a primi explicații despre rațiunile existenței tale în propria odaie. Ți se dărâmă biblioteca, se desface tapițeria canapelei. Cu drag!
Cu cât am fost mai mult ținuți între patru pereți, cu atât mai viguros ne-am pus pe dărâmarea zidurilor. Apoi am început să vorbim despre normalitate. Despre revenirea la normalitate.
Normalitatea ar trebui să înceapă cu redescoperirea respectului pentru ziduri. Atunci când vom fi în stare să regăsim acest respect, am putea descoperi că unele dintre ele sunt prevăzute cu uși. Care s-ar putea, uneori, deschide, dacă am încerca să ciocănim, discret, cuviincios.
Respectați zidurile!
Facebook Comments