Nu mai suport semnul de mai sus. Îmi ridică tensiunea, mă stresează, îmi provoacă eczeme. Nu-l mai suport! A devenit expresia grafică a nimicului care trebuie rostit. Abreviat. Cum abreviezi nimicul? Cu semnul acesta.
Sigur, înțeleg utilitatea sa atunci când vrei să indici că îți place o postare de undeva, pe social media, pe un blog, pe youtube. Ai putea spune două vorbe, dar te grăbești, poate. Sau nu ai nimic de spus. Iar semnul acesta trimite celui pe care l-ai citit un mic salut, un tăcut compliment. Aici nu am nicio problemă.
Devine însă de-a dreptul insuportabil când, în comunicarea dintre noi, semnul cu deștul ridicat vine să țină loc de cuvinte, de idei, de orice. Înlocuiește însăși comunicarea. Poate însemna orice, tocmai pentru că, de fapt, nu înseamnă nimic. Că îți place, că ești de acord. Sau „hai, gata, mă plictisești”. La fel de bine poate însemna „ești dus, nu-mi mai bat capul cu tine”. Ori că da, conopida e un aliment sănătos, Trump e portocaliu și Iohannis are jacădăpele.
Mai nou, văd oameni serioși care și în conversația dintre ei lasă cuvintele la odihnă, în schimb ridică deștul unul la altul, socotind, probabil, că lucrurile sunt mai bine înțelese astfel. Conversațiile au devenit recitaluri de pantomimă care l-ar face de râs pe flăcăul ăla care dă din mâini lângă Vela, cu ocazia fiecărui comunicat.
Am devenit o civilizație a abrevierii. Și nu e vorba doar de condensarea, cumva de înțeles, la care apelăm când tastăm în grabă mesaje de tot felul. Abreviem emoții, abreviem contactul cu ceilalți – atunci când nu respectăm cu obediență imperativul „distanțării sociale”. Abreviem frământări, neliniști, uluire sau furie. Totul e conspectabil, abreviabil până la neinteligibil. Un întreg tratat de sociologie poate fi condensat în semnul mai sus pomenit. O copleșitoare lene a expresiei a născut – e o constatare tot mai dificil de ocolit- o la fel de apăsătoare lene a gândirii. Priviți comunicarea oficială! Pute a lene. De mântuială, neîngrijită, simplă bifare a unei obligații de serviciu. Sigur, asta atunci când nu se transformă într-o trăncăneală dezlânată, prin care nu se comunică nimic, dar care îl păstrează pe el, demnitarul, proprietarul nimicului, mai multă vreme pe ecranul televizorului.
Spuneam la început că semnul care mă irită are justificare sa, îndeplinește o funcție, în social media, de exemplu. Chiar și funcția aceea de bază, care i-a justificat născocirea, e scălâmbă. Uitați-vă la lăicuitorii în serie, cei care se pun pe dat cu like-ul la grămadă, click după click. Nu citesc, nu-i interesează, nu pricep, nu adulmecă, nu sunt prezenți nicăieri în preajma a ceea ce se rostește acolo, doar își marchează trecerea. E parte a unei propuneri de tranzacție: ți-am dat, dă-mi și tu. În felul ăsta, nimicul ajunge să își regăsească sensul și devine cu adevărat nimic.
Pandemia aceasta, cu excesele și exagerările accesorii, e vinovată, din punctul meu de vedere, mai ales pentru că a făcut nimicul omniprezent, atotputernic. Nimicul care a devenit cel mai rostit lucru, în acest prăpădit colț de univers.
Facebook Comments