14 mai 2020
Zilele trecute, o scurtă și apăsată conversație dintre doi oameni care și-au câștigat dreptul de a fi luați (măcar atât!) în seamă s-a oferit ochiului public. Este vorba, bănuiați probabil, despre scrisoarea deschisă a domnului Alifantis și răspunsul, la fel de deschis, al domnului Mircea Badea.
Scrisorile acestea deschise sunt o nouă și păcătoasă deprindere. Încadrarea, forțată, inadecvată, în genul epistolar, pare-se, ar trebui să aducă un spor de gravitate, un damf de solemnitate. O scrisoare rămâne o scrisoare câtă vreme e deschisă de către cel căruia îi e destinată. Când e deschisă și declamată în public nu mai e scrisoare. E un strigăt. Iar strigătele, admit, pot avea și ele rostul lor.
În întâmplarea de la care pornim astăzi, domnul Alifantis îi reproșa lui Mircea Badea ușurința cu care evacuează din proiect ideea de artă și artist, lejeritatea cu care indexează opere, biografii, artiști. Pe un ton iritat, ultimativ, domnul Alifantis rostea o indignare care, nu mă îndoiesc, îi putea fi direct și fără rezonanța agorei comunicată domnului Badea. Nu mă îndoiesc că domnul Alifantis putea face asta.
Răspunsul lui Mircea Badea mimează sarcasmul, dar e vizibil amar. Badea știe cine este Alifantis și respectul de care acesta se face vrednic. Mircea Badea își cere scuze, Nicu Alifantis se declară satisfăcut, subiectul e, practic, închis.
Istoria aceasta, totuși, poate fi un punct de pornire pentru o discuție mai lungă și mult mai complicată, pe care societatea noastră o tot amână. De prea multă vreme.
La început, cum spuneam mai sus, m-am întrebat de ce nu îi va fi zis domnul Alifantis ceea ce era de zis direct adrisantului, fără ieșirea în public. Apoi l-am suspectat pe domnul Alifantis că se preface că nu a înțeles care era adevărata țintă a vorbelor domnului Badea. Și greșeam. Nu pentru că cele două enunțuri anterioare ar fi neapărat greșite. Nu. Ci pentru că Nicu Alifantis a făcut, de fapt, ceea ce trebuia făcut. Ceea ce și Mircea Badea face seară de seară. A vorbit când alții tăceau iar domnia sa a socotit că ceva trebuia spus. Și a vorbit răspicat, asumat și în public. E prea puțin important dacă avea sau nu dreptate. Nu are nicio importanță dacă cei pomeniți de Mircea sunt suspectabili de încadrare în aceeași breaslă cu Nicu Alifantis. Chiar nu are nicio importanță. Nu e nici prudent, nici util să te iei în gură cu Badea – v-ar spune mai oricine. Alifantis a făcut-o. Pentru că a crezut că e nevoie. Cu ceva acute, poate cu niște excese stilistice, dar a rostit ce avea de rostit.
Nu discutăm aici despre cele două personalități. A-l pune în vreun fel în discuție pe Nicu Alifantis e semn de serioasă tulburare a minții. Arta sa nu îngăduie altceva decât adâncă reverență. Mircea Badea este, la rândul său, un om de televiziune autentic, curajos și proprietar al propriei conștiințe – lucru rar. Conversația lor este, prin ea însăși, ceva aparte în lumea noastră de azi. Pentru că, iată, cineva își asumă responsabilitatea de a spune „Noi, cei care..”, pentru că altcineva își poate cere scuze, chiar dacă nu este convins că a greșit, dar respectul față de cel din fața sa, față de opera acestuia i-o impune. Cât de des vedeți așa ceva în jurul dvs.?
Cât de des mai vedeți respirând solidaritatea de breaslă? Auziți pe cineva spunând „Noi, cei care…” nu pentru a-și asuma puterea mulțimii, ci pentru a lua pe umeri apăsarea celorlalți? Întîlniți des oameni pentru care respectul față de un om și o operă este mai important decât nevoia irațională de a avea dreptate?
Lumea noastră astăzi e – ce tristețe!- plină de vanitoși care vor să li se dea dreptate, nu să aibă dreptate, care cer ce cred că li se cuvine, nu ce e drept să primească. În mass media, care reprezintă centrul de interes al acestui site, solidaritatea de breaslă a fost abrogată, mai e mimată, doar demomstrativ, uneori, fără convingere. „Noi, cei care… ” a devenit „Voi, ăia care…”. În lumea artelor puțoii dau cu tifla celor care le-ar putea fi maeștri, iar diletanții dau povețe celor care cunosc truda la fiecare cuvânt. „Noi, cei care…” e doar „Noi, fiecare…”.
În lumea noastră de astăzi oamenii merg la pușcărie nu pentru ceea ce au greșit, ci pentru că enervează. Primim amenzi pentru că avem reaua deprindere de a respira și suntem aplaudați pentru delațiune. „Noi, cei care…”.
Lumea aceasta despre care vorbesc și în care supraviețuim a devenit prea „Eu, care!” și nu mai găsește vreme să Noi. Și nu e doar o criză a declinării, a conjugării, a pluralului, e o criză mai adâncă a sinelui. Pe care o putem vindeca cerându-ne iertare nu pentru că am greșit, ci pentru că așa se cuvine. Și, de fapt, avem multe lucruri pentru care am avea de ce cere iertare.
Facebook Comments