AcasăGÂNDITORULNoi, cei care...

Noi, cei care…

14 mai 2020

Zilele trecute, o scurtă și apăsată conversație dintre doi oameni care și-au câștigat dreptul de a fi luați (măcar atât!) în seamă s-a oferit ochiului public. Este vorba, bănuiați probabil, despre scrisoarea deschisă a domnului Alifantis și răspunsul, la fel de deschis, al domnului Mircea Badea.

Scrisorile acestea deschise sunt o nouă și păcătoasă deprindere. Încadrarea, forțată, inadecvată, în genul epistolar, pare-se, ar trebui să aducă un spor de gravitate, un damf de solemnitate. O scrisoare rămâne o scrisoare câtă vreme e deschisă de către cel căruia îi e destinată. Când e deschisă și declamată în public nu mai e scrisoare. E un strigăt. Iar  strigătele, admit, pot avea și ele rostul lor.

În întâmplarea de la care pornim astăzi, domnul Alifantis îi reproșa lui Mircea Badea ușurința cu care evacuează din proiect ideea de artă și artist, lejeritatea cu care indexează opere, biografii, artiști. Pe un ton iritat, ultimativ, domnul Alifantis rostea o indignare care, nu mă îndoiesc, îi putea fi direct și fără rezonanța agorei comunicată domnului Badea. Nu mă îndoiesc că domnul Alifantis putea face asta.

Răspunsul lui Mircea Badea mimează sarcasmul, dar e vizibil amar. Badea știe cine este Alifantis și respectul de care acesta se face vrednic. Mircea Badea își cere scuze, Nicu Alifantis se declară satisfăcut, subiectul e, practic, închis.

Istoria aceasta, totuși, poate fi un punct de pornire pentru o discuție mai lungă și mult mai complicată, pe care societatea noastră o tot amână. De prea multă vreme.

La început, cum spuneam mai sus, m-am întrebat de ce nu îi va fi zis domnul Alifantis ceea ce era de zis direct adrisantului, fără ieșirea în public. Apoi l-am suspectat pe domnul Alifantis că se preface că nu a înțeles care era adevărata țintă a vorbelor domnului Badea. Și greșeam. Nu pentru că cele două enunțuri anterioare ar fi neapărat greșite. Nu. Ci pentru că Nicu Alifantis a făcut, de fapt, ceea ce trebuia făcut. Ceea ce și Mircea Badea face seară de seară. A vorbit când alții tăceau iar domnia sa a socotit că ceva trebuia spus. Și a vorbit răspicat, asumat și în public. E prea puțin important dacă avea sau nu dreptate. Nu are nicio importanță dacă cei pomeniți de Mircea sunt suspectabili de încadrare în aceeași breaslă cu Nicu Alifantis. Chiar nu are nicio importanță. Nu e nici prudent, nici util să te iei în gură cu Badea – v-ar spune mai oricine. Alifantis a făcut-o. Pentru că a crezut că e nevoie. Cu ceva acute, poate cu niște excese stilistice, dar a rostit ce avea de rostit.

Nu discutăm aici despre cele două personalități. A-l pune în vreun fel în discuție pe Nicu Alifantis e semn de serioasă tulburare a minții. Arta sa nu îngăduie altceva decât adâncă reverență. Mircea Badea este, la rândul său, un om de televiziune autentic, curajos și proprietar al propriei conștiințe – lucru rar. Conversația lor este, prin ea însăși, ceva aparte în lumea noastră de azi. Pentru că, iată, cineva își asumă responsabilitatea de a spune „Noi, cei care..”, pentru că altcineva își poate cere scuze, chiar dacă nu este convins că a greșit, dar respectul față de cel din fața sa, față de opera acestuia i-o impune. Cât de des vedeți așa ceva în jurul dvs.?

Cât de des mai vedeți respirând solidaritatea de breaslă? Auziți pe cineva spunând „Noi, cei care…” nu pentru a-și asuma puterea mulțimii, ci pentru a lua pe umeri apăsarea celorlalți? Întîlniți des oameni pentru care respectul față de un om și o operă este mai important decât nevoia irațională de a avea dreptate?

Lumea noastră astăzi e – ce tristețe!- plină de vanitoși care vor să li se dea dreptate, nu să aibă dreptate, care cer ce cred că li se cuvine, nu ce e drept să primească. În mass media, care reprezintă centrul de interes al acestui site, solidaritatea de breaslă a fost abrogată, mai e mimată, doar demomstrativ, uneori, fără convingere. „Noi, cei care… ” a devenit „Voi, ăia care…”. În lumea artelor puțoii dau cu tifla celor care le-ar putea fi maeștri, iar diletanții dau povețe celor care cunosc truda la fiecare cuvânt. „Noi, cei care…” e doar „Noi, fiecare…”.

În lumea noastră de astăzi oamenii merg la pușcărie nu pentru ceea ce au greșit, ci pentru că enervează. Primim amenzi pentru că avem reaua deprindere de a respira și suntem aplaudați pentru delațiune. „Noi, cei care…”.

Lumea aceasta despre care vorbesc și în care supraviețuim a devenit prea „Eu, care!” și nu mai găsește vreme să Noi. Și nu e doar o criză a declinării, a conjugării, a pluralului, e o criză mai adâncă a sinelui. Pe care o putem vindeca cerându-ne iertare nu pentru că am greșit, ci pentru că așa se cuvine. Și, de fapt, avem multe lucruri pentru care am avea de ce cere iertare.

Facebook Comments

- A word from our sponsors -

Most Popular

Leave A Reply

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articolul precedent
Articolul următor

More from Author

De ce cred că asta e ultima Cupă Mondială de rugby la care participăm

Rugby-ul e pentru mine mai mult, mult mai mult decât o...

O plictisită ridicare din umeri

Consemnăm, zilnic, cu resemnată stupoare identificarea câte unui nou inamic al...

Burta

Am burtă. Nu e o constatare ușor de consumat. La început, observând...

Indexul fericirii

E frig. Zloată. Frig din ăla care nu mușcă, ciupește. Ciupește...

- A word from our sponsors -

De citit

De ce cred că asta e ultima Cupă Mondială de rugby la care participăm

Rugby-ul e pentru mine mai mult, mult mai mult decât o pasiune. Vin dintr-un oraș în care sportul ăsta se mânca pe pâine, asta în vremea când la nivel de națională puteam bate orice echipă din turneul celor cinci națiuni (doar cinci pe atunci). Pentru cei care au...

O plictisită ridicare din umeri

Consemnăm, zilnic, cu resemnată stupoare identificarea câte unui nou inamic al noii și virtuoasei ordini. Nimeni nu e grațiabil, vrednicii infanteriști ai justiției sociale, intransigenți, locuiesc într-un timp plat, în care istoria e condensată și conținută integral în momentul vorbirii și judecată, sever, desigur, conform scrântelii zilei. Elvis...

Burta

Am burtă. Nu e o constatare ușor de consumat. La început, observând rotunjirea conturului, îți spui că ești balonat, e o situație pasageră. O să lași băuturile carbogazoase o zi, două, și gata. Bineînțeles că nu o faci. Și chiar dacă o faci, trec niște zile și constați...

Indexul fericirii

E frig. Zloată. Frig din ăla care nu mușcă, ciupește. Ciupește fără contenire. O babă se uită chiorâș. Masca nu îmi acoperă nasul. Babă acră, măscuită, înfofolită, i se văd doar ochii mici și răi. Îmi trag masca și scot limba la ea. Se repede să-mi facă...

Starea de lehamite

9 iunie 2020   România trece prin stări. E demonstrat, a scris la gazetă, au fost publicate documente care atestă asta în Monitorul Oficial, periodic (sau perodic?) apar la televizor inși solemni ca soba de teracotă care ne vorbesc despre stările prin care trece țara. Astenie, bufeuri, deci stare de...

Nimicul care trebuie rostit

Nu mai suport semnul de mai sus. Îmi ridică tensiunea, mă stresează, îmi provoacă eczeme. Nu-l mai suport! A devenit expresia grafică a nimicului care trebuie rostit. Abreviat. Cum abreviezi nimicul? Cu semnul acesta. Sigur, înțeleg utilitatea sa atunci când vrei să indici că îți place o postare...

Exclusivitatea

Competiția, ni se spunea cândva, reprezintă mecanismul prin care se reglează oferta, și îi asigură consumatorului acces la o mai mare varietate de produse, de o calitate mult mai bună. Asta era teoria. Și funcționa. Cândva. Nu mai e cazul acum. Astăzi nu mai e foarte limpede cine...

Vedețeii

Pe oriunde ți-ai plimba, astăzi, masca de pânză, dai peste ei. Sunt importanți (nu sunt, dar le place să creadă că sunt), pătrunși de importanța pe care o reprezintă pentru umanitate prezența lor, atunci, acolo. Au mereu ceva de zis. Nu contează despre ce. Nu are importanță...

Cum am devenit ortodox

Deseori îmi surprind interlocutorii când, întrebat fiind despre orașul european în care mă simt cel mai bine, răspund: Salonic. Salonicul nu e un oraș frumos în sensul convențional. Nu are nici eleganța somptuoasă a Vienei, nici aerul de casă pentru păpuși al Bruges-ului sau șarmul Parisului. Nu...

Nevoia de aparențe

Democrația nu a exista niciodată, în mod autentic. Nici separarea puterilor în stat. Nu, statul nu a fost niciodată în slujba cetățenilor, nici cei care slujesc acel stat, oricare va fi el. Nici la noi, nici altundeva. Nu, justiția nu a fost nici dreaptă, nici imparțială și...

Respectați zidurile

Am scris, de-a lungul anilor, sute de editoriale, mii de articole despre ce ni se întâmplă. Cătrănit uneori, mai în răspăr cu alte prilejuri sau, nu de puține ori, zeflemitor. Prea rar am scris și prea rar găsim vreme să vorbim despre ce se întâmplă cu noi....

Numere

268! Numărul clipește roșu pe ecranul atârnat deasupra ghișeului. -268! 268 este? zbiară iritată dudia din spatele ghișeului. Apoi roșclipoceala se schimbă și apare un nou  număr. 269. 269 este. E nădușit, are o cravată legată anapoda, un teanc de hârtii în brațe, se precipită spre ghișeu, scapă din...