Consemnăm, zilnic, cu resemnată stupoare identificarea câte unui nou inamic al noii și virtuoasei ordini. Nimeni nu e grațiabil, vrednicii infanteriști ai justiției sociale, intransigenți, locuiesc într-un timp plat, în care istoria e condensată și conținută integral în momentul vorbirii și judecată, sever, desigur, conform scrântelii zilei.
Elvis Presley fusese prea multă vreme omis din acest riguros proces de evaluare. Într-un splendid elogiu adus dreptului de a fi imbecil, o duducă etalând cu inutilă ostentație un ciuf încleiat într-o deja banală policromie îl desființează pe Presley. Raționamentul e superb în simplitatea sa: Elvis a cântat muzică a negrilor, deci le-a furat muzica, deci era rasist! Verdictul justiției sociale a fost pronunțat, sentința va fi executată fără zăbavă!
Cu inalterabilă candoare, duduia purcede la inventarierea riguroasă a păcatelor regelui. A cântat muzică de negri, nu a avut negri în trupa care îl însoțea, negrii nu apăreau în filmele lui. În care filmea lipsea, de neiertat păcat, reprezentarea comunității legbtqzhvxprsștț. Mai grav, în aceleași mediocre filme era deversată o cantitate impresionantă de intolerabilă toxicitate masculină, promovându-se, firește, abominabilul patriarhat! Cu o lăudabilă indulgență, admirabila apărătoare a justiției sociale îi tolerează lui Presley lipsa de solidaritate cu Ucraina.
Unul dintre cântecele esențiale ale lui Elvis, In The Ghetto, constată cu lucidă evaluare duduia, e departe de a-l absolvi de păcatul rasismului. Dimpotrivă! Presley fură de la interpreții de hip hop, lipsindu-i de legiuitul monopol asupra cântării despre gheto. Suav anacronism!
Zănateca răbufnire a unei tulburate ar putea fi ignorată. Ar putea fi socotită doar o disperată strădanie de a găsi ceva original, o îngustă nișă prin care să-și etaleze monumentala virtute și impresionantul devotament pentru moda maimuțărelii justiției sociale. Când temele majore au fost deja rostite, tocite, când tot ce era semnificativ a fost anulat, trecut prin ceremonia obligatorie a maculării, e tot mai dificil să găsești un zid întreg pe care să încerci să-l dărâmi. Așa că Elvis s-a întâmplat să fie la îndemână. Ideea nu e să izolezi o problemă, ci să găsești un nume încă nerostit în noul context, iar apoi procesul de mozolire e floare la ureche.
Tot mai amplul proiect de sterilizare culturală, de mutilare socială, de urâțire (în numele confortului, al unui tembel utilitarism) al Occidentului ar putea avea, în cele din urmă, succes. Devine istovitor să lupți, fără încetare, cu asta. Și fără nădejdea că ai putea măcar încetini descompunerea. Pentru că despre descompunere e vorba. Suntem îndemnați să vedem noi și noi primejdii: virusul, asteroidul, Putin, extratereștrii, chinezii etc. Privirea trebuie ațintită asupra acestora, altfel am putea începe să băgăm de seamă că adevărata, grozava primejdie e aici, lângă noi, printre noi. Inutilă temere! Pentru că și atunci când/dacă înțelegem asta, singură formă de protest pe care o putem articula e o plictisită ridicare din umeri.
Facebook Comments