Rugby-ul e pentru mine mai mult, mult mai mult decât o pasiune. Vin dintr-un oraș în care sportul ăsta se mânca pe pâine, asta în vremea când la nivel de națională puteam bate orice echipă din turneul celor cinci națiuni (doar cinci pe atunci).
Pentru cei care au privit cândva doar în treacăt, pare un sport de brute. Când, însă, începi să descoperi legile jocului (multe și complicate) înțelegi că, în acest sport, forța trebuie musai însoțită de inteligență și o disciplină de fier. (N-o să vedeți în rugby tocmeală cu arbitrul sau tăvăleli la milogeală!). Despre rolul său formator e inutil să mai scriu.
Există câteva sporturi în care, odinioară, reprezentam redutabile forțe: rugby, gimnastica (mai ales cea feminină), handbal (mai ales cel masculin). În fotbal nu am reușit niciodată să ne săltăm mai sus de condiția de „puțin peste mediocru”. Hagi și generația sa au constituit un moment de apogeu – adică un sfert de finală de cupă mondială. În cele trei discipline pe care le pomeneam, orice în afară de aur era de neconceput (mă rog, cu nuanțele necesare, în rugby nu exista pe atunci o competiție mondială, iar acolo mai era și o echipă a Noii Zeelande). Azi, ne bucurăm ca de o mare ispravă dacă, cine știe prin ce minune, ne mai calificăm la vreo competiție importantă.
Revin la rugby.
Am vrut să revăd „finala mică” a celei de a doua competiții europene, înainte de a scrie ceva. Un joc cu Spania, pe care, chinuit, am reușit să-l câștigăm cu 31-25. Un rezultat obținut grație câtorva reușite individuale. După un joc în care doar vreme de vreo zece minute am arătat a echipă serioasă.
În primele zece minute nu am reușit nici un singur placaj complet. Am numărat, la un moment dat, o succesiune de 6 placaje ratate! Șase! Câte nu se ratează într-un meci, la echipele mari! Popoaia nu reușește să transforme o lovitură de penalizare de la 24 de metri, central (era doar prima dintr-o serie lungă de ratări ale fundașului nostru). Adică totul în nota în care am jucat întreg turneul. Dacă la grămadă arătăm încă bine, când vine vorba de pase, nu ne ies decât pase de 2-3 metri, nu mai mult. La disciplină există ceva îmbunătățiri, dar organizarea jocului e lamentabilă. În mod evident avem câteva posturi pentru care încă nu găsim oameni – nu vreau un Dupont, dar măcar un mijlocaș la grămadă căruia nu i se fură mingea ori de câte ori încearcă o lovitură de picior! Pe fund, Popoaia e aproape inutil, iar la lovituri de picior e dezastru. Aripile noastre sunt lente, iar la grămadă, linia a doua nu e la nivelul primei linii etc.
Și atunci apare speranța că, poate, vin din urmă jucători care să acopere aceste găuri. Nu. La juniori e și mai rău! La nivelul celor sub 20 de ani, mâncăm bătaie de la Belgia, ne căznim cu Cehia și reușim să batem Polonia. Fără sclipire. Și dacă ne sperie gândul că puștii U20 iau bătaie de la Belgia, la U18 e mai grav. Pentru că acolo nu mai batem pe nimeni! Ne bat nemții (!), ne bat cehii (!!!), iar Spania ne rupe cu… vă țineți bine? 102 la ZERO!
Acum s-a înțeles de unde îngrijorarea pe care nu mă sfiesc să o arăt?
Până la Cupa Mondială mai sunt șase luni. Nu e mult timp și avem acolo câțiva jucători cu care s-ar putea face ceva. Dar pentru asta ar fi nevoie de o chestie de care sportivii de azi nu vor să audă: cantonament! Unul lung, dur, de trei luni! Și de găsirea unor soluții pentru posturile deficitare. Dar de unde soluții când campioana României are în primul 15 mai mulți străini decât români? La fel și multe alte echipe!
Cum spuneam, vin dintr-un oraș în care se mânca rugby pe pâine. Azi nu mai există. Iar rugby-ul românesc a luat-o la vale atunci când Constanța a început să nu mai dea jucători. Poate e o coincidență doar. Dar nu, nu cred.
E un sport greu. Care cere anumite calități, multă muncă și, la noi, nu oferă o răsplată pe măsură. La Cupa Mondială, așa cum arătăm acum, nu cred că putem bate pe cineva. M-aș mira să ne iasă un singur eseu. Și o spun cu tristețe. Iar cu Popoaia care trage la bețe, e posibil să nu luăm nici 3-uri. Iar ceea ce vine din urmă e jalnic. Tinerii noștri nu mai vor să devină bărbați, ci fufe pe tik tok. Iar asta nu mai e o problemă pentru rugby doar.
P.S. Eventualilor cititori le cer scuze pentru totala dezorganizare a textului. E mult năduf! Dar tot trebuie să salut și o veste bună.
Facebook Comments