AcasăCamera de gardaDe ce cred că...

De ce cred că asta e ultima Cupă Mondială de rugby la care participăm

Rugby-ul e pentru mine mai mult, mult mai mult decât o pasiune. Vin dintr-un oraș în care sportul ăsta se mânca pe pâine, asta în vremea când la nivel de națională puteam bate orice echipă din turneul celor cinci națiuni (doar cinci pe atunci).

Pentru cei care au privit cândva doar în treacăt, pare un sport de brute. Când, însă, începi să descoperi legile jocului (multe și complicate) înțelegi că, în acest sport, forța trebuie musai însoțită de inteligență și o disciplină de fier. (N-o să vedeți în rugby tocmeală cu arbitrul sau tăvăleli la milogeală!). Despre rolul său formator e inutil să mai scriu.

Există câteva sporturi în care, odinioară, reprezentam redutabile forțe: rugby, gimnastica (mai ales cea feminină), handbal (mai ales cel masculin). În fotbal nu am reușit niciodată să ne săltăm mai sus de condiția de „puțin peste mediocru”. Hagi și generația sa au constituit un moment de apogeu – adică un sfert de finală de cupă mondială. În cele trei discipline pe care le pomeneam, orice în afară de aur era de neconceput (mă rog, cu nuanțele necesare, în rugby nu exista pe atunci o competiție mondială, iar acolo mai era și o echipă a Noii Zeelande). Azi, ne bucurăm ca de o mare ispravă dacă, cine știe prin ce minune, ne mai calificăm la vreo competiție importantă.

Revin la rugby.

Am vrut să revăd „finala mică” a celei de a doua competiții europene, înainte de a scrie ceva. Un joc cu Spania, pe care, chinuit, am reușit să-l câștigăm cu 31-25. Un rezultat obținut grație câtorva reușite individuale. După un joc în care doar vreme de vreo zece minute am arătat a echipă serioasă.

În primele zece minute nu am reușit nici un singur placaj complet. Am numărat, la un moment dat, o succesiune de 6 placaje ratate! Șase! Câte nu se ratează într-un meci, la echipele mari! Popoaia nu reușește să transforme o lovitură de penalizare de la 24 de metri, central (era doar prima dintr-o serie lungă de ratări ale fundașului nostru). Adică totul în nota în care am jucat întreg turneul. Dacă la grămadă arătăm încă bine, când vine vorba de pase, nu ne ies decât pase de 2-3 metri, nu mai mult. La disciplină există ceva îmbunătățiri, dar organizarea jocului e lamentabilă. În mod evident avem câteva posturi pentru care încă nu găsim oameni – nu vreau un Dupont, dar măcar un mijlocaș la grămadă căruia nu i se fură mingea ori de câte ori încearcă o lovitură de picior! Pe fund, Popoaia e aproape inutil, iar la lovituri de picior e dezastru. Aripile noastre sunt lente, iar la grămadă, linia a doua nu e la nivelul primei linii etc.

Și atunci apare speranța că, poate, vin din urmă jucători care să acopere  aceste găuri. Nu. La juniori e și mai rău! La nivelul celor sub 20 de ani, mâncăm bătaie de la Belgia, ne căznim cu Cehia și reușim să batem Polonia. Fără sclipire. Și dacă ne sperie gândul că puștii U20 iau bătaie de la Belgia, la U18 e mai grav. Pentru că acolo nu  mai batem pe nimeni! Ne bat nemții (!), ne bat cehii (!!!), iar Spania ne rupe cu… vă țineți bine? 102 la ZERO!

Acum s-a înțeles de unde îngrijorarea pe care nu mă sfiesc să o arăt?

Până la Cupa Mondială mai sunt șase luni. Nu e mult timp și avem acolo câțiva jucători cu care s-ar putea face ceva. Dar pentru asta ar fi nevoie de o chestie de care sportivii de azi nu vor să audă: cantonament! Unul lung, dur, de trei luni! Și de găsirea unor soluții pentru posturile deficitare. Dar de unde soluții când campioana României are în primul 15 mai mulți străini decât români? La fel și multe alte echipe!

Cum spuneam, vin dintr-un oraș în care se mânca rugby pe pâine. Azi nu mai există. Iar rugby-ul românesc a luat-o la vale atunci când Constanța a început să nu mai dea jucători. Poate e o coincidență doar. Dar nu, nu cred.

E un sport greu. Care cere anumite calități, multă muncă și, la noi, nu oferă o răsplată pe măsură. La Cupa Mondială, așa cum arătăm acum, nu cred că putem bate pe cineva. M-aș mira să ne iasă un singur eseu. Și o spun cu tristețe. Iar cu Popoaia care trage la bețe, e posibil să nu luăm nici 3-uri. Iar ceea ce vine din urmă e jalnic. Tinerii noștri nu mai vor să devină bărbați, ci fufe pe tik tok. Iar asta nu mai e o problemă pentru rugby doar.

P.S. Eventualilor cititori le cer scuze pentru totala dezorganizare a textului. E mult năduf! Dar tot trebuie să salut și o veste bună.

Facebook Comments

- A word from our sponsors -

Most Popular

Leave A Reply

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

More from Author

Greva celor care…

Înainte de a discuta despre greva cadrelor didactice, despre solicitările lor,...

Alegeri în Turcia

Miza alegerilor prezidențiale din Turcia, din perspectivă geopolitică, nu are cum...

Din târtița presei

Acum 10-12 ani, pe când acest blog începea să capete formă,...

Epistoleții și lumea cea nouă

Epistolele publice, dincolo de intenția formal declarată, au devenit autentice exersări...

- A word from our sponsors -

De citit

Greva celor care…

Înainte de a discuta despre greva cadrelor didactice, despre solicitările lor, e bine să aruncă, repede, o privire peste ceea ce este astăzi sistemul de învățământ. E ceva mai mult decât o simplă punere în context. Prima constatare, obligatorie, de neocolit, este că, de fapt, nu mai putem...

Alegeri în Turcia

Miza alegerilor prezidențiale din Turcia, din perspectivă geopolitică, nu are cum fi subestimată. Analiștii de ocazie vorbesc despre o confruntare dintre blocul ultra-conservator, condus de Erdogan, și mișcarea reformatoare care l-ar avea în frunte pe Kilicdaroglu. Alții vorbesc despre o competiție între suveranism și globalism. Nu lipsesc...

Din târtița presei

Acum 10-12 ani, pe când acest blog începea să capete formă, îmi plăcea să fac un soi de "revistă a presei". Pe atunci mai aveam ceva ce semăna, vag, cu presa. Încă era ofițerime pe-acolo. Acum doar tablagii. Nu știu dacă am să încep iar să cern știrile,...

Epistoleții și lumea cea nouă

Epistolele publice, dincolo de intenția formal declarată, au devenit autentice exersări ale unui narcisism inargumentabil. Nu servesc unei cauze, deși, tot formal, întotdeauna e identificată una. Cauza proclamată e doar urzeala străvezie pe care se țes piesagiile vanității la izvor, răpiri din uitare și vânări de atenție....

Bombardistan

Ca un vrednic cetățean al secolului XXșiunu îmi molfăi revolta pe Facebook, în țarcul special amenajat, sub bolta cocoșată a regulilor comunității. Orice altă formă de revoltă ar presupune o ieșire din lene și trecerea în alt țarc, unul mult mai aproape de abator. Constanța. E orașul: în...

Nesimțitul

Domnul Iohannis e un nesimțit. Nu e nimic insultător în această afirmație, e o simplă constatare tehnică, rece. Unii sunt blonzi, înalți sau pistruiați - domnul Iohannis e nesimțit. Suspectat, pe nedrept, de cinism, în unele situații, de lipsă de empatie, în altele, ori de lipsă de...

Versiunea neoficială

Imaginea corectă a ce se întâmplă azi în lume nu poate fi obținută consumând știri din sursele oficiale. Prea multă propagandă. Canalele pretins alternative sunt dominate de irațională isterie și fabulații. Singura șansă e un conspect lucid al informațiilor și un minim efort de corelare. Deci: În anii...

Locuri de poveste: Trăbulești

Într-o epocă în care interesul turiștilor pare să se îndrepte mai ales către destinații exotice, există un loc aparte de care, probabil, puțini au auzit: Trăbulești. Turiștii dornici de frumos, de peisaje încântătoare și de autentice incursiuni culturale, nu vor găsi aici nimic care i-ar putea interesa....

Post-istorie sau preistorie

Odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice și instalarea temeinică și permanentă (părea pe  atunci!) a lumii unipolare, Fukuyama s-a grăbit să anunțe sfârșitul istoriei. Conform acestei ipoteze, navigam în apele veșnic calme ale post-istoriei. Umanitatea era ferită de acum de  sezoniere confruntări ideologice, căuutări ori rătăciri. Hegemonia americană...

O plictisită ridicare din umeri

Consemnăm, zilnic, cu resemnată stupoare identificarea câte unui nou inamic al noii și virtuoasei ordini. Nimeni nu e grațiabil, vrednicii infanteriști ai justiției sociale, intransigenți, locuiesc într-un timp plat, în care istoria e condensată și conținută integral în momentul vorbirii și judecată, sever, desigur, conform scrântelii zilei. Elvis...

Burta

Am burtă. Nu e o constatare ușor de consumat. La început, observând rotunjirea conturului, îți spui că ești balonat, e o situație pasageră. O să lași băuturile carbogazoase o zi, două, și gata. Bineînțeles că nu o faci. Și chiar dacă o faci, trec niște zile și constați...

Indexul fericirii

E frig. Zloată. Frig din ăla care nu mușcă, ciupește. Ciupește fără contenire. O babă se uită chiorâș. Masca nu îmi acoperă nasul. Babă acră, măscuită, înfofolită, i se văd doar ochii mici și răi. Îmi trag masca și scot limba la ea. Se repede să-mi facă...