Odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice și instalarea temeinică și permanentă (părea pe atunci!) a lumii unipolare, Fukuyama s-a grăbit să anunțe sfârșitul istoriei. Conform acestei ipoteze, navigam în apele veșnic calme ale post-istoriei. Umanitatea era ferită de acum de sezoniere confruntări ideologice, căuutări ori rătăciri. Hegemonia americană era certă, incontestabilă și inamovibilă, capitalismul triumfase, iar economia de piață și modelul politic (în lectura oficială „democrația”) promovat de către hegemon devenau globale și perpetue. Fukuyama bătea câmpii! Nu era prima dată, nu avea să fie nici ultima dată.
Proclamând, excesiv și prematur, prăbușirea comunismului și victoria modelul american (care, riguros vorbind, nu era nici capitalism, nici economie de piață, nici democrație), Occidentul a salutat instalarea noului hegemon, ignorând, din naivitate, superficialitate ori prostie, ceea ce avea să devină, cu timpul, tot mai evident. Destructurarea Uniunii Sovietice și dezintegrarea Pactului de la Varșovia nu însemna prăbușirea comunismului, ci falimentul Europei de Est. O distincție esențială, ignorată atât de Occident, cât și de est-europeni. Cu aroganța obișnuită, occidentalii narcotizați de teza lui Fukuyama, repetată, cu variațiuni nesemnificative de un întreg cor de profeți incompetenți, negau orice perspectivă de evoluție a tuturor celorlalți. Rusia era falită, asemenea fostele țări aliate ei, acum dornice de grabnică aservire către noul hegemon, Africa era suma fostelor colonii umile și dependente de bunăvoința stăpânilor de odinioară, Asia supra-aglomerată și haotică, iar America Latină prizonieră eternă a doctrinei Monroe. China era ignorată. Mare, desigur, cu o populație uriașă, dar abia ridicându-se din înapoiere, deci un util rezervor de forță de muncă ieftină și docilă. Post-istoria suna bine! Victoriosul Occident avea în perpetuitate asigurată o bunăstare alimentată necontenit de resursele altora, de forța de muncă a altora.
Au trecut mai bine de trei decenii și istoria e vie, ignorând diagnosticul lui Fukyama. Asta nu l-a împiedicat pe îndărătnicul neocon să își rostească, la fel de sigur de sine, noile profeții. Adică alte prostii, cu durată de viață limitată.
Fukuyama anunța, acum un an, o înfrângere rapidă și dură a Rusiei în Ucraina, în urma căreia Vladimir Putin ar fi urmat să aibă soarta lui Gaddafi. Economia rusească avea să se prăbușească sub sancțiunile occidentale, resursele rusești vor fi ajuns la dispoziția Occidentului la preț de nimic – profețea, cu fermă convingere, Fukuyama. Efectele în lanț nu ar fi întârziat să se producă: căderea lui Putin avea să antreneze dispariția lui Orban, în Ungaria, falimentul politic al lui Trump și posibile schimbări de regim în Iran și China! Pentru Fukuyama SUA erau încă o dată victorioase într-un război care încă nu începuse. Un an mai târziu vedem că lucrurile stau exact pe dos.
De ce sunt importante toate aceste lucruri? Pentru că vorbesc despre o stare de lucruri. Fukuyama e doar un exemplu. La Washington există o puzderie de think tank-uri și pseudo-înțelepți cu aceiași capacitate de analiză și luciditate precum Fukuyama. SUA și Occidentul vor să li se spună ceea ce vor să audă, nimic altceva. Orice voce care nu urmează corul propagandei oficiale e suprimată, demascată drept nepatriotică. Ceea ce ar putea fi, până la un punct de înțeles, dacă dincolo de percepția publică, ar exista, în spate, o analiză lucidă. Nu există. Cei care fac astfel de analize sunt de-alde Fukuyama. Americanii nu pot renunța la singura și adevărata lor credință, cea în propriul lor excepționalism, în propria infailibilitate. De aici suita de decizii greșite.
Economia americană e într-un sever declin, dolarul își pierde, cu fiecare zi, influența – iar influența monedei a reprezentat, de decenii, un element esențial în arhitectura economiei americane. De ani buni, SUA consumă considerabil mai mult decât produce. Și, de fapt, nu prea mai produce! Totul s-a mutat în Asia. America este prinsă în capcana economiei bunurilor simbolice, care putea funcționa rezonabil, câtă vreme era susținută de forța dolarului și imaginea de hegemon infailibil. Instituțiile statului sunt în degringoladă, iar cauzele sunt multiple. Principiile fondatoare nu mai guvernează aceste instituții, ci imperativul diversității obligatorii, recrutarea se face pe bază de percheziții ideologice, ignorând orice criterii legate de competență. Corupția a luat forme înfiorătoare, societatea e divizată, împărțită între adepții haosului woke și conservatorii îngroziți de totala degenerare a moravurilor și teroarea instituită de minoritățile agresive de tot felul. America nu e o putere aflată în declin, ci un fost imperiu aflat într-o stare de accelerată descompunere.
Forța militară a Americii, redutabilă odinioară, nu mai sperie pe nimeni. Costisitorul eșec din Iraq și lamentabila aventură din Asfganistan a lăsat urme. Cotele de recrutare nu mai pot fi atinse (dar propaganda americană duce grija recrutării din Rusia), promovarea agresivă a ideologiei woke, obligativitatea vaccinului și eșecurile, deja pomenite, din Iraq sau Afganistan, precum și perspectiva implicării într-un amplu conflict global au redus drastic interesul potențialilor voluntari. Ofițerii părăsesc armata la prima ocazie, din aceleași motive. Echipamentele (cândva mândria forțelor militare americane) sunt vechi, rău întreținute și depășite. Avansul tehnologic de odinioară pare a fi pierdut, în multe domenii, în fața Rusiei sau Chinei. Sau cel puțin diminuat. Arsenalul nuclear e vechi și cert depășit. Cu peste 800 de baze militare pretutindeni în lume, bugetul uriaș alocat apărării nu mai găsește resurse suficiente pentru cercetare, dezvoltare sau achiziție de echipamente noi. Toate acestea sunt aspecte asupra cărora atrag atenția generali americani, nu propaganda rusească.
Totul pornește de la decizia politică. Iar decizia politică depinde de o corectă evaluare și o lucidă analiză. Doar că analiza înseamnă de-alde Fukuyama, iar decizia de-alde Biden. Iar cei care nu spun ca ăștia sunt nepatrioți!
Blocul tot mai robust care se construiește în jurul Rusiei și Chinei anunță schimbări majore. Iar capacitatea Occidentului de a interveni pe cursul acestor schimbări, vedem, e neglijabilă. Războiul din Ucraina e neînțeles de cea mai mare parte a opiniei publice. Dincolo de gălăgia propagandei, mințile lucide înțeleg motivele pentru care nici Rusia, nici Occidentul nu se grăbesc să încheie acest conflict. Nici China! Niciuna dintre părți nu mută decisiv. Acolo se caută răspunsuri la foarte multe întrebări. Le caută Occidentul, le caută și rușii, și chinezii, și iranienii, și alții. Se testează strategii, echipamente, soluții logistice. Rusia nu avea nevoie de echipamente iraniene, dar iranienii aveau nevoie de o testare în condiții de luptă a armamentului lor, pus față în față cu cel occidental. La fel chinezii. Se verifica ritmul de adaptare a industriei de apărare și capacitatea acesteia de a lucra în regim de război (iar evaluările NATO despre răspunsul țărilor membre arată dezastruos). Ucraina e sursa multor răspunsuri pentru posibile decizii viitoare, care pot antrena posibile conflicte viitoare. Capacitatea de răspuns a NATO, pe un front de proximitate, cu niște coridoare logistice sigure și nu foarte lungi e evalută de toată lumea. Pentru că în următorii ani am putea discuta despre fronturi multiple, cu niște coridoare mult mai lungi și deloc sigure.
Ca să căutăm și o concluzie, putem conchide că răspunsurile vin deja. Și ne sugerează ce putem aștepta de la viitor. Trei sferturi din planetă se grupează în jurul unui bloc care exclude Occidentul. Un Occident sufocat, ramolit, care se vede lipsit de acces la resurse și forța de muncă ieftină sau piețe, dar care promovează o bizară varietate a sexualității și trecerea la o nutriție bazată pe insecte. Care ar salva planeta. Acea planetă pe care trei sferturi din umanitate are, cum spuneam, altă treabă. În următorii doi ani, probabil, aici va fi nevoie de o decizie majoră. Europa va trebui să decidă atunci dacă rămâne supusă Americii sau își caută un loc în Noua Ordine, o Nouă Ordine care nu e cea promisă la Washington sau Davos. În lipsa unei astfel de decizii, europenii vor trebui să abandoneze iluzia post-istoriei și să accepte certitudinea preistoriei.
Facebook Comments