Bombardistan

Ca un vrednic cetățean al secolului XXșiunu îmi molfăi revolta pe Facebook, în țarcul special amenajat, sub bolta cocoșată a regulilor comunității. Orice altă formă de revoltă ar presupune o ieșire din lene și trecerea în alt țarc, unul mult mai aproape de abator.

Constanța. E orașul: în care locuiesc.

Rectificare urgentă: e ruina orașului în care încep să supraviețuiesc.

Acum explic:

După ce au scăpat de sambalagiul de Mazăre și taraful lui, Constănțenii l-au făcut primar pe un bleg, fost viceprimar mazarian, care vreme de patru ani a avut damblaua introducerii sensurilor unice, unde era și unde nu era cazul. Urmate, repede și des, de schimbarea acelorași sensuri. Seara o luai în sus, dimineața mai aveai voie doar în jos. După ăia patru ani în care am luat-o noi și sus și joc, ca niște panarame ce suntem, trebuia schimbat ceva. Oho, și ce s-a schimbat!

Au venit niște alegeri stranii, în care, în turul doi s-au bătut un alde userică, amirache liberalul, schimbătorul de sensuri și alți ambițioși care nu contează. A câștigat amirache. Cu 28% din voturi. Mai exact, l-au votat 27.000 de năuci. Pentru o bună înțelegere se va nota că fostul municipiu Constanța, actualmente Bahmut Haltă, are o populație de peste 280.000 de diverși. Aritmetica e la îndemână.

Odată devenit bulibașă, amirache a decis că nu scapă nimeni și nimic. Așa că imediat a bahmutizat centrul orașului, transformând bulevardul Ștefan cel Mare în machetă pentru viitoarele tranșee de pe frontul ucrainean. Totul ras, redus la șanțuri, gropi, zloată, mizerie. Și aia a fost tot. Care e scopul lucrărilor nu se știe. Ce ar fi trebuit făcut, nu știe nici dracu. Se poate concluziona că unicul obiectiv era transformarea în ruină și nimic altceva. Repet, s-a găurit, spart, demolat tot și vreme de 3 ani nu s-a mai mișcat un deget. Am intrat în al patrulea an.

Dar bubuirea bulevardului Ștefan cel Mare era doar încălzirea pentru marea operațiune: bombardarea Constanței. De ce să stea doar bulevardul ăla spart, cu anii, când se putea face asta în întreg orașul. Și amirache, împreună cu echipa sa de artileriști, s-au pus pe tir la rupere. Și au rupt tot. Așa că, acum, vine ucraineanu’ la Constanța, cu jeep, nevastă, amantă și  puradei, să-și ia cazarea moca și alocația cuvenită, belește ochii, se freacă și nu pricepe. Dacă n-ar fi cazarea moca și banii așijderea, mai că ar crede că e tot în bombardata Ucraină.

Ca să fie ceva mai ușor de înțeles, am să explic ce s-a întâmplat doar în intersecția în care e trântit și blocul în care supraviețuiesc.

Vara trecută a început operațiunea. Vreme de două zile au venit niște băieți din Bangladesh și s-au pus pe spart. Suna poliția pe la uși și ne soma să ne mutăm mașinile, că trebuie să facă băieții ăia tranșee. Întrebai, ca boul, polițianul: bă, da’ de ce se sparge acolo? Și ți se răspundea politicos: lasă gălăgia și mută rabla! Rablă care era parcată pe unul dintre puținele locuri în care mai era permisă parcarea, loc pentru care plăteai. Primăriei, lui amirache, cui altcuiva?

Așa că vreme de două zile, bangladiștii au spart tot ce au prins. Trotuar, șosea, n-au iertat nimic. Bulevardul fusese reasfaltat cu puțini ani în urmă, troatuarele împopoțonate cu pavele, tot așa. Nu conta. Șanțuri, jeg, gălăgie, tranșee.

După aia gata. O lună nu s-a mai mișcat absolut nimic.

Aproape de intrarea în toamnă, au venit iar bangladiștii și au mai tras niște șanțuri, în mijlocul intersecției, pe trotuare. Maldăre de moloz, dealuri de pavele, țevi aruncate aiurea. Bahmutistan.

Pe urmă, vreme de trei săptămâni, nimic.

A venit ploaia, toamna. Au venit și băieții. Și s-au pus pe bubuit. Scos țevi, săpate alte șanțuri, lărgite alea vechi. Poate trebuiau înlocuite vechile țevi de termoficare, mi-am zis. Le-am studiat. Nu. Nu trebuiau înlocuite. Arătau absolut în regulă. Notă: la mine în bloc toată lumea e debranșată. La fel prin blocurile vecine.

În fine, măcar bagă țevi noi. Asta, pe termen lung, poate prinde bine. Sau nu. Dar nu strică, măcar atât. Au mai trecut două săptămâni, timp în care băieții au ciuruit tot bulevardul, de la nord la sud. N-au lăsat nimic. Pe aici ploua, se făcuse zloată, claxoane, se circulă greu, înjurături, mizerie. După vreo două săptămâni au venit și au mai spart ceva. Pe urmă vreme de două zile au schimbat țevi. Gata! Scăpăm! mi-am zis. Aiurea!

A mai trecut o săptămână. Au venit, au astupat în bătaie de joc. Au tras un fleoșc de asfalt și au montat pavele noi pe trotuare. Liberale. Alea pesediste nu mai erau țonc. Nu se asortau cu molozul.

Toamna era pe sfârșite, iar dealurile de moloz, țevile aruncate aiurea, mormanele de pavele, jegul și restul de tranșee stăteau neclintite. Atunci au venit iar bangladeșienii și s-au pus pe spart. Au ras tot ce acoperiseră cu o săptămână în urmă. Plus, bonus, din partea casei, niște șanțuri noi. Au apărut, pe lângă moloz, munți de pavele, jeg și niște ditamai rolele de cabluri. Pe urmă ne-am văzut liniștiți de sărbători.

Noaptea mai veneau unii și mai spărgeau ceva, mai găureau ceva. Atât.

Pe urmă, într-o noapte, a început operațiunea finală.

Vreme de trei nopți s-a ras complet asfaltul rămas de pe resturile de bulevard. Tot ceea ce se numește strat de uzură ras. A rămas doar fundația ciuruită, bubuită, pe care trec plătitorii de impozite, încercând să mai spargă un rulment, să mai rupă o suspensie, să mai dea cu tabla de marginea găurii puțin.

Vreme de două luni nu s-a mai mișcat nimic. Jeg, moloz, șosea distrusă, o demență completă. Așa credeam. Nu era completă.

Acum o săptămână au oprit  traficul. Se făceau marcaje. O zi întreagă s-a vopsit restul de șosea. Nu asfaltul, că nu mai era. Ci ce mai rămăsese acolo. Ploua. Și oamenii ăia munceau vopsind de zor. Dungi, trecere de pietoni -chipurile- trase pe pietre, pe resturi de ciment, peste moloz, prin șanțuri. Au vopsit și au plecat.

A doua zi se mai vedeau pete vagi de vopsea, în marea de noroi. Și din nou nu mai mișcă nimic.

Pe scurt, haos și distrugere. Lucrări care puteau și trebuiau isprăvite în două-trei săptămâni sunt lungite de mai bine de un an. De ani, în alte părți ale orașului. Totul arată (și nu e o figură de stil) ca după război. Mai rău. Se pun pavele, se scot pavele. Banul să iasă, că trebuie să mănâncă și ăla, și ăla. Iar Constanța e o ruină populată de zombie zgribuliți, năpădiți de noroi, târându-se printre dealuri de moloz.

Firește că există o planificare. Iar aia trebuie să sincronizeze finalizarea „lucrărilor” cu calendarul electoral. Asta era clar. Cum la fel de clar era că, în cea mai mare parte, e vorba de lucrări absolut inutile. Se scot pavele abia puse, ca să se bage altele, de unde trebuie. Se demolează străzi abia asfaltate doar ca să fie reasfaltate. Se învârt mulți bani. Mulți. Orașul e o ruină, o spun din nou.

Asta e povestea. Un oraș distrus de niște imbecili, pentru afacerile unor derbedei. Și nimeni nu va da socoteală. Firește. Ne vom consuma revolta în țarc. Și la anul, behehe va vota. Că vor fi concerte, manele, cârnați și amirache o să arate ce mare căcat a făcut el. Și behehehe o să sughițe de fericire.

Să nu uit să plătesc locul de parcare. N-aș vrea ca șanțul de acolo să fie parcat ilegal. Impozitul la casă l-am plătit. Și pe cel pe mașină. N-a fost puțin. O să fac socoteala, să văd cam câte pavele înseamnă.