Epistolele publice, dincolo de intenția formal declarată, au devenit autentice exersări ale unui narcisism inargumentabil. Nu servesc unei cauze, deși, tot formal, întotdeauna e identificată una. Cauza proclamată e doar urzeala străvezie pe care se țes piesagiile vanității la izvor, răpiri din uitare și vânări de atenție. Încropeala epistolară e nelecturabilă, ceea ce interesează, invariabil, e pomelnicul semnatarilor. Pentru care orice ocazie de semnalare a prezenței lor publice e imediat utilizabilă. Avem personagii care se străduiesc să treacă drept respectabili cărturari, legitimabili exclusiv prin semnăturile puse pe un număr considerabil de astfel de „scrisori deschise”. În treacăt fie spus, am cunoscut un astfel de ins care îmi livrase un CV umflat, împopoțonat, o adevărată definiție a nimicului obez, care introdusese acolo o rubrică specială legată de „scrisori deschise pe care le-am inițiat sau cosemnat” (sic!).
Scrisoarea inițiată de Adrian Papahagi și adresată PF Daniel, Sfântului Sinod etc. respectă cu scrupuloasă rigoare tot ceea ce descriam mai sus. Lăbărțat, bolovănos și superficial, textul e doar vehiculul epistolar al unei cauze dinainte servite. De cine, cui, rămâne să vă răspundeți. Lista semnatarilor, care, ca întotdeauna, e adevăratul rost al poveștii cuprinde, în rezumat, „intelectualii lui Băsescu”. Mă interesează prea puțin dacă semnatarii se simt confortabil cu eticheta, e exactă. Pricepuți în cele sfinte de pe vremea când mai aveau puțin și ne somau să purcedem degrabă la canonizarea băsexului, epistoleții au acum de pus calendarul în dreapta rânduială.
Puteți consulta cu ușurință lista semnatarilor. Ca mai mereu se amestecă în ea intelectuali autentici cu obișnuiții ciorbagii ai umedelor cauze, anonimi sătui de anonimat și cvasi-anonimi disponibili.
Înainte de a mă încumeta să emit o opinie (fatalitate!) despre subiectul invocat în epistolă, va trebui să împărțim discuția în două. Prima, legată de epistolă și a doua de teoreticul subiect al epistolei. Pentru că, ei da, nu sunt neapărat unul și același lucru.
Epistola. De vreme ce stilul bolovănos nu pare să-i fi stânjenit pe cei grăbiți să o semneze, nu o să pierd prea mult timp cu asta. În cele din urmă, admit, autorul se screme să mimeze o anume adecvare stilistică, luând seama la destinatari. Papahgi pretinde că ar introduce în text două categorii de argumente: istorice și teologice. Nu. Și nu.
Istoria e mereu invocabilă în articularea oricărei cauze. Domeniul său e îndeajuns de vast și susceptibil de subiectivă re-lectură, încât îngăduie, oricând, dislocarea unor bucăți satisfăcătoare de materie pentru construcția unei argumentații, într-un anume sens. Și, în egală măsură, ignorarea, ocultarea unor parcele mult mai vaste, care ar putea anula întreaga argumentație.
Aici, trebuie spus, cu admirativ plescăit din buze, Papahagi e sclipitor. Invocă istoria tocmai pentru a solicita ignorarea istoriei! Fabulos!
Invocarea Sinodului de la Niceea, din 325, ca argument al unității creștine nu e incorectă. Doar că istoria nu se oprește acolo. Unitatea creștină a fost zdravăn resimțită la Constantinopol între 1202 și 1204, atunci când cruciații, oastea Vaticanului, au trecut orașul prin jaf și foc. E tot istorie. La asediul Constantinopolului, de către otomani, bizantinii au mai primit o probă a unității creștine. Iar de-a lungul istoriei există nenumărate alte exemple ale iubirii și unității revărsate de către cei care voiau întreaga creștinătate sub papucul Vaticanului.
Voi reveni asupra acestei chestiuni. Mai e de cercetat și substanța „teologică” a epistolei. Și nu prea e nimic de cercetat. Ceea ce se invocă ( de la Niceea, la Congresul Panortodox din 1923) ține mai de grabă de chestiuni administrative decât de subtilități teologice. De fapt, întreaga temă a datei Sărbătorii Învierii a devenit o chestiune pur administrativă – aici sunt de acord cu Papahagi. Doar că, în această chestiune administrativă, lucrurile nu sunt egale pentru Răsărit și Apus. Dacă, văzut din Apus, e vorba doar de un anacronism corijabil, în spiritul „unității creștine” și al vrednicului ecumenism, pentru Răsărit este deja o chestiune care ține de identitate, de propria cale.
Resentimentele istorice nu ar trebui să fie temelie a zidirii prezentului. Așa este. Dar istoria, în întregul ei, trebuie corect evocată, iar lecțiile ei trebuie bine învățate de către toți. De ce insist asupra acestui aspect? Pentru că e unul dintre urâtele păcate ale vremii noastre, iar consecințele sunt extrem, extrem de grave. Suntem, tot mai des, martori ai rescrierii istoriei (simpla reinterpretare nu mai ajunge), se anulează capitole esențiale, se introduc fabulații satisfăcătoare ideologic, falsificându-se istoria, măsluindu-se adevărul, demolându-se edificii importante și trântind în loc ficțiuni absurde, totul cu scopul de a justifica înghesuirea noastră într-o anume ordine a prezentului.
Raporturile dintre Est și Vest nu au fost niciodată cordiale, niciodată calde. Dimpotrivă. Nu sunt nici azi. Atunci când Vestul vorbește despre unitate, de fapt ne impune calea sa. Orice altă expresie a unității e inadmisibilă. Ni se predică despre diversitate, dar ne este interzisă propria diversitate, ni se vorbește despre identitate, dar asta se rezumă la tulburarea de gen și dezordinea sexuală. Vestul, generos, ne invită să-i fim alături în penitența pe care o datorează față de vechile colonii, dar în niciun caz nu se simte dator să ne accepte la împărțirea prosperității, dimpotrivă, ne revine datoria de a hrăni, pe mai departe, acea prosperitate, în lipsa acelor colonii deja pomenite. Penitentul Vest, cu glas pițigăiat, se declară (doar se declară) gata să-și ispășească păcatele față de cei din Africa, America Latină ori Asia, dar nu mimează nici măcar aparența remușcării pentru tratamentul egal de odios al Estului european. Pentru acest Est există invitația la unitate, în termenii și condițiile pe care el, Vestul, le va decide. Nu e de ajuns?
Despre asta e vorba și în acest demers de „unificare”. Unificarea, în acest caz, trebuie să însemne renunțarea Răsăritului la propria cale. Altă formulă nu există. Și de ce ar face-o, răsăritenii? Și de ce le-ar păsa apusenilor când sărbătorim noi, aici, Învierea? Fie, vom sărbători în aceeași zi. Și?
Răspunsul, mă tem, nu are legătură nici cu Hristos, nici cu Învierea.
Apusul e, tot mai evident, într-o tot mai mare măsură ateu. Vaticanul e coroana unui imperiu cu fiecare zi tot mai mic, tot mai fragil. Giumbușlucurile actualului papă (odios personaj), curcubeizarea bisericii, mutilarea dogmei, totul cu scopul de a face catolicismul mai „inclusiv”, mai suportabil, nu sporește numărul de credincioși, ci îi alungă și pe cei deja existenți. Răsăritul, unificat, ar aduce masa critică de care Vaticanul are mare nevoie. Cu tot cu parale. Iar aceasta e doar o parte a răspunsului, doar un obiectiv de etapă. Obiectivul final rămânând unica religie globală – subiect deja prea amplu pentru această discuție.
Lucrurile acestea se știu. Și de către epistoleți, și de către cei care optează pentru păstrarea actualei căi. Să pretindem că nu știm, nu vedem, nu înțelegem toate astea e contraproductiv. Și ipocrit. Putem alege să ne prefacem că nu știm doar din teama de a nu fi etichetați în fel și chip. Ei, și? Ne pasă de eticheta pe care ne-o pun cei pe care îi disprețuim?
Există printre noi o categorie numeroasă de oameni care trăiesc o stare de perpetuă adorație a Vestului. Se invocă valorile culturale, cele etice, morala (???) occidentală, dar se tânjește la bunăstarea (de până mai ieri) de acolo. Sunt, firește, identificate rapid legăturile certe dintre acea etică, acea morală, acele valori culturale și bunăstarea pomenită. Din nou, ignorându-se istoria, prezentul, tot ce ar putea contrazice acea teză. Și totul contrazice acea teză. Deci totul e ignorabil! Pentru acești devotați închinători către Apus, noi, răsăritenii, suntem, în cel mai bun caz, detestabili. Cu manierele noastre, cultura noastră, moaștele și învechirea noastră. Păcate de care nu putem fi absolviți decât printr-o supunere totală, prin smerită îngenunchere în fața divinului Apus.
Mereu disponibili pentru orice cauză livrată de acolo, pro-occidentalii cu orice chip sunt gata să-și mâzgălească numele pe orice epistolă care cată să facă pe plac Vestului, gata să împroaște pe oricine nu aduce închinare aceluiași Vest și smintelilor sale. Data Sărbătorii Învierii nu e o miză reală. Am spus, e un obiectiv de etapă. Odată obținută această despărțire de propria cale, această concepție, se va putea vedea curcubeul. Dar, vai – voi fi certat – invoci chestiuni pe care nimeni nu le-a pomenit! Le atribui oamenilor acelora o vină pe care nu o au, o cauză care nu e evocată în text! Așa este. Și e păcatul meu. Azi. Dar putem relua discuția mâine?
Se va vorbi, cu siguranță, despre nevoia de înnoire. Înnoirea a devenit o obsesie a vremii noastre. Nu mai urmează un țel, e ea însăși țel și mijloc. Totul e renovabil, reformulabil, digitalizabil, mai inclusv, mai nu știu cum. Orice marginal care se socotește insuficient luat în seamă are de formulat o listă de doleanțe care musai trebuie îndată incluse în vastul proces de neîntreruptă și aberantă înnoire. Nu mai găsim și nu mai avem răgaz de asimilare, de adaptare. Nici ca indivizi, nici ca societate. Suntem buimăciți, nu mai decidem, nu mai controlăm și nu mai pricepem nimic. Valori socotite perene sunt spulberate. Și atunci, resemnați și năuci, ne lăsăm duși, turmă docilă, încotro ne îndeamnă dulăii ciobanilor nevăzuți.
Schimbarea datei sărbătorii nu ne-ar incomoda. De fapt, putem constata, cu un anume pragmatism, nu e decât o chestiune secundară, administrativă, nu ține de spiritul adânc al sărbătorii. Și așa este. Practic, schimbarea ar fi insesizabilă pentru masa credincioșilor. Și atunci? De ce rezistența? Am devenit atât de conservatori, atât de atașați de tradiție? Nici vorbă! Cei mai mulți dintre cei care refuză o astfel de schimbare o fac pentru că, instinctiv, înțeleg că e doar primul pas. Singurul la care se mai pot opune, singurul la care vocea lor ar mai putea conta. Pentru pașii următori, am înțeles în ultimii ani, ce cred ei nu mai contează. Iar ceea ce ar putea urma nu are nicio legătură cu lumea pe care o știu ei, cu rânduielile pe care au învățat să le respecte.
Cu sau fără voia noastră, veți vedea, schimbarea se va produce. Nu îndată, dar nici cu mare întârziere. Iar odată petrecută această schimbare, aceea va fi noua normalitate. Cine nu o acceptă va fi un marginal. Ați mai văzut asta în ultimii ani. Și o veți mai vedea. Zbaterea noastră de acum, inutilă ca finalitate, are, totuși, un rost. Vestul și supușii săi vor avea aceeași dată. Răsăritul, cu rușii (oh! desigur trebuiau invocați) o alta. Două lumi. Aparent. Așa că revolta de acum, cum spuneam, inutilă din perspectiva finalității, e un semn de carte. Important. Credința, biserica, în timp, nu vor mai fi la fel. Nici la Răsărit, nici în Apus. Noua ordine, noua morală, noua lume se vor ridica, în cele din urmă, cu sau fără voia noastră. Iar noi și cei ca noi vom dispărea. Dar semnul de carte trebuie să existe. Și trebuie să rămână. Pentru cei care, negreșit, într-o bună zi vor trebui (da, vor trebui) să revină la carte, să o deschidă, să citească. Și apoi…
Facebook Comments