Miza alegerilor prezidențiale din Turcia, din perspectivă geopolitică, nu are cum fi subestimată. Analiștii de ocazie vorbesc despre o confruntare dintre blocul ultra-conservator, condus de Erdogan, și mișcarea reformatoare care l-ar avea în frunte pe Kilicdaroglu. Alții vorbesc despre o competiție între suveranism și globalism. Nu lipsesc nici cei care văd acolo o ciocnire între anti și pro -europeni. Toate aceste abordări sunt egal corecte și egal greșite.
O analiză corectă nu poate fi operată folosind perspectiva și instrumentele Occidentului. Pentru că Turcia este altceva. Iar Turcia lui Erdogan pare nu doar să fi înțeles, dar să își afirme opțiuni care nu mai au legătură cu marile axe geopolitice, opțiuni care, ilogice și contradictorii, din punctul de vedere al vestului, urmăresc exclusiv interesele Turciei. Sau, dacă vreți, ale noii Turcii, așa cum e ea desenată în viziunea lui Erdogan.
Ar fi, totuși, fundamental greșit să ne imaginăm că electoratul turc (prezent, ieri, la vot în proporție de aproape 89%) ar pune prea mare preț pe socotelile geopolitice. Economia, starea infrastructurii, a serviciilor publice reprezintă pentru cea mai mare parte a electoratului turc criteriile esențiale în formarea intenției de vot.
Ca să înțelegem mai bine toate aceste lucruri, trebuie să parcurgem niște etape.
Recep Tayyip Erdogan
Inițial a avut ambiția de a deveni fotbalist. Îi place să se laude cu talentul pe care l-ar fi avut. Crescut în Kasimpașa, un cartier conservator al Istanbulului, Erdogan are parte de educație religioasă, la seminarul Imam Hatip. În anii ’70 intră în politică, afirmându-se în mișcarea de tineret a Partidului Salvării Naționale – anti-comunist, islamist.
Cariera lui politică e ascendentă, dar nespectaculoasă, până în 1994, când candidează la Primăria Istanbulului. Ironizat, desconsiderat de către toți, Erdogan obține 25% din voturi. Devine primar.
În 1997 este trimis la pușcărie pentru că ar fi recitat niște versuri care ar fi incitat la ură, intoleranță religioasă etc. În ziua intrării la închisoare, lansează un album de poeme cu titlul „Cântecul nu se oprește aici”. Se vând milioane de copii.
Trece prin mai multe partide, declarate ilegale, unul după altul, de către justiția turcă. Alături de Abdullah Gül (care avea să devină președinte al Turciei în 2007), fondează AKP (Partidul Justiției și Dezvoltării), în 2001, partid cu orientare islamistă.
În 1999 Turcia trecuse printr-un devastator cutremur. Discursul tânărului politician Erdogan, fost primar al Istanbulului, trecut prin închisoare, profund religios, rămâne în memoria turcilor. Erdogan promite că o astfel de dramă nu se va repeta. Vorbește despre o înăsprire a legislației care reglementează domeniul construcțiilor, despre dezvoltarea Turciei și transformarea ei într-o putere militară, politică și economică. Iar turcii îl ascultă, așa că la alegerile din 2003, partidul său obține 34% din voturi. În martie 2003 Erdogan devine prim ministru.
Turcia începe să se schimbe. Erdogan pare a fi un politician atipic, care vrea să își respecte promisiunile. Un program robust de dezvoltare e pus în aplicare. Se fac investiții considerabile în infrastructură și serviciile publice. Se construiește mult și turcilor li se spune că, de data asta, se construiește bine. Economia Turciei e în creștere. Iar toate lucrurile astea se văd la urne. AKP câștigă trei rânduri de alegeri, consecutiv. Astfel că, la alegerile din iunie 2011 obține mai bine de 49% dintre voturile exprimate.
Datoria publică a Turciei scade de la 74% din PIB, la 39%, asta în condițiile în care PIB-ul se află într-o constantă creștere.
În 2014 devine președinte. În 2018 modifică sistemul constituțional, în ciuda vehementelor proteste ale opoziției, transformând în Turcia într-o republică prezidențială.
În ciuda tuturor criticilor, Erdogan susține reducerea dobânzii de referință, asumându-și efectul unei inflații crescute și al devalorizării lirei. În viziunea sa acesta e un risc acceptabil pentru susținerea exporturilor și menținerea competitivității. Economia Turciei are evoluții paradoxale, producția fizică e în creștere, exporturile de asemenea, dar inflația erodează nivelul de trai.
Investițiile masive în infrastructură continuă. De asemenea investițiile în apărare și industria de apărare, care devine una dintre cele mai puternice din lume.
În planul politicii externe, reușește să enerveze pe toată lumea. Nu mai acceptă statutul de aliat supus, tăcut al SUA. Are loc o apropiere de Rusia lui Putin, dar și în relația cu acesta e capricios, indecis, oscilant. Nevoia asigurării securității energetice îl îndeamnă să intre în Libia, unde stabilește o bază militară. Pune ochiul pe resursele de petrol din zona maritimă din jurul Ciprului și intră în coliziune cu Grecia și Franța.
Ambițiile sale îl pun în situația unor confruntări tot mai frecvente cu Grecia (incidentele dintre forțele aeriene/maritime grecești și cele turcești sunt tot mai frecvente). În Siria încearcă să devină jucătorul dominant, enervând atât SUA, cât și Rusia.
Încearcă o anume apropiere de BRICS, dar din noi indecis, ezitant. Se declară împotriva extinderii NATO, e nemulțumit de evoluția alianței și criticile sale la adresa SUA și NATO se înmulțesc, dar continuă un așa numit joc la două capete.
Dacă în primii ani de mandat pare încă interesat de aderarea la UE, înțelege rapid situația. În mod realist o astfel de aderare nu s-ar putea produce într-un orizont de timp rezonabil. În același timp, direcția în care se îndreaptă UE e total opusă tuturor valorilor în care crede tradiționalistul Erdogan. UE nu mai este un obiectiv și, evaluează el, nu poate fi nici un partener onest. Folosește presiunea migratorilor pentru a stoarce de la UE tot ce crede el că poate obține.
Erdogan știe care e importanța strategică a Turciei și cât prețuiește accesul la strâmtori. Așa că folosește asta pentru a obține tot ce se poate, întorcându-se când spre ruși, când spre americani.
În conflictul din Ucraina evaluează corect situația și poziționarea optimă a țării. Optează pentru o neutralitate relativă, folosindu-și din nou poziția ca instrument de negociere.
Înțelege importanța Chinei și păstrează relații bune cu Beijingul.
Firește, sunt foarte multe alte lucruri de spus, dar avem deja o imagine a cine este Erdogan și a anvergurii sale politice. La alegerile din 2023 intră având în spate ostilitatea americanilor și UE. Dinspre BRICS pare a avea o relativă susținere, dar și acolo pare a se socoti că vremea lui a cam trecut.
Kemal Kılıçdaroğlu
Kemal Kılıçdaroğlu e mult mai puțin intersant decât Erdogan. În vârstă de 75 de ani, este comparat cu Joe Biden, deloc măgulitor câtă vreme comparația vizează sprinteneala sa intelectuală.
Birocrat de carieră, Kılıçdaroğlu își trăiește cea mai mare parte a vieții ca angajat în diverse instituții de stat. În 1999 intră în politică în Partidul Stânga Democrată a lui Ecevit. În 2002 devine deputat de Istanbul și este reales în 2007.
În 2009 candidează la Primăria Istanbulului și pierde în fața primarului în funcție (AKP).
În 2011 devine lider al Partidului Popular Republican. În 2019 devine, în sfârșit, primar al Istanbulului.
Kılıçdaroğlu se declară un susținător al unei prezențe active a Turciei în NATO și fervent susținător al ideii de aderare la UE.
Prăfuit, lipsit de sclipire, total lipsit de charismă și nu tocmai înzestrat pentru retorică, Kılıçdaroğlu e, mai degrabă, o non-prezență. A devenit candidat la președinția Turciei, în 2023, reprezentând o alianță pestriță de nu mai puțin de 6 partide. Proiectul politic al acestei alianție poate fi rezumat extrem de simplu: trebuie dat jos Erdogan cu orice preț.
Șters, nu mereu conectat la realitate, Kılıçdaroğlu e prezentat de strategii săi ba ca un Gandhi al Turciei, ba ca noul Ataturk. Puținele declarații publice peste care am reușit să dau sunt inconsistente și, deseori, contradictorii. Este prezentat ca un reformator, dar nimic din discursul lui nu are substanță. Leitmotivul e, firește, trimiterea la Ataturk și statul laic.
Dacă sondajele îl dădeau câștigător al primului tur, la o distanță între 3 și 7 procente, rezultatul de ieri a arătat o dată în plus cât preț se poate pune pe sondaje. De fapt, există deja opinia că aceste sondaje au fost făcute pentru a indica o tendință, pentru a convinge electoratul că națiunea își dorește o schimbare.
Turul doi
Cutremurul de anul acesta a lăsat urme. Erdogan a pierdut în toate provinciile din estul Turciei. În unele locuri la diferențe considerabile. Cu toate acestea, a reușit să iasă în față, în cele din urmă. În Istanbul, unde se vorbea despre o victorie detașată a lui Kılıçdaroğlu, scorul a fost extrem de strâns, Erdogan câștigând în oraș, iar Kılıçdaroğlu în noile suburbii.
Dacă în Rumelia, în provinciile din vest și pe zona de coastă a Mediteranei, votul a mers mai degrabă către Kılıçdaroğlu, în Turcia centrală, vechiul Istanbul și zona Mării Negre, Erdogan a câștigat fără probleme. Dar a pierdut, cu foarte puțin, Ankara. Iar asta poate fi o problemă.
Ce se va întâmpla în turul doi? AKP a devenit, din nou, primul partid în Parlament, deci Erdogan ca trebui să știe să-și mobilizeze partidul, acum relaxat, pentru turul doi. Cel de al treilea candidat, din primul tur, Sinan Oğan, își va îndemna, foarte probabil, alegătorii să meargă către Erdogan. Cu un preț, desigur. Astfel, cele 2,5 milioane de voturi ale acestuiaar putea spori avantajul de 2,6 milioane pe care Erdogan a avut-o la primul tur.
Matematic, în turul doi, Erdogan n-ar trebui să aibă probleme. Nu e deloc așa. Pentru că acum, abia în turul doi, vor interveni factorii care s-au văzut foarte puțin în primul tur: jucătorii străini. Atât SUA, cât și UE, Rusia, China sau Israelul au o miză în acest joc. Iar asta se va vedea și se va simți.
Vestea bună, pentru Erdogan, este că serviciile și, în cea mai mare parte, armata îi sunt alături. Iar în Turcia armata este un factor decisiv. Dacă în anii în care s-a aflat la putere Erdogan a avut grijă să investească în forțele militare și în industria de apărare, este la fel de adevărat că, printre generali, există și unii care par mai degrabă îngrijorați de poziția tot mai izolată a Turciei în NATO. Și unii aflați sub semnificativă influență americană. Aici e punctul în care sprijinul serviciilor și al Rusiei/Chinei s-ar putea dovedi esențial.
Da, sigur, discutăm despre turul doi, iar socotelile sunt legate mai ales de factorii externi. Pentru electoratul turc esențială e starea economiei. Erdogan a arătat că poate construi o economie puternică, iar Turcia este o forță economică, industrială, dar cu uriașe slăbiciuni în sextorul financiar. Pentru alegătorii turci totul se rezumă la nivelul de trai. Chiar dacă inflația pare să se fi domolit, pentru mulți turci, anii din urmă au însemnat un regres. Dacă Erdogan reușește să convingă că poate aduce, iar, o serioasă relansare economică și dacă reușește să atenueze emoțiile, încă prezente, provocate de cutremurul din iarnă, atunci votul popular l-ar putea ajuta.
Pentru Erdogan marile probleme sunt legate, totuși, nu doar de turul doi, ci și de gestionarea unei eventuale noi victorii. Pentru că, e mai presus de orice îndoială, există multe forțe care vor mobiliza proteste, vor vorbi despre fraude, lipsa de democrație etc. Iar lucrurile ar putea intra într-o spirală care poate scăpa de sub control. Lucrurile nu ar fi deloc mai simple în cazul unei victorii a opoziției. Armata ar deveni, din nou, un factor cheie. Doar că, după episodul discutabilului puci, o nouă scoatere în stradă a armatei, după niște alegeri, ar putea pune Turcia în serioase dificultăți. Iar un reales Erdogan ar avea parte de o serioasă contestare a legitimității.
Facebook Comments