Înainte de a discuta despre greva cadrelor didactice, despre solicitările lor, e bine să aruncă, repede, o privire peste ceea ce este astăzi sistemul de învățământ. E ceva mai mult decât o simplă punere în context.
Prima constatare, obligatorie, de neocolit, este că, de fapt, nu mai putem discuta despre un sistem real de învățământ. Școala scoate promoție după promoție de copii incomplet alfabetizați, incapabili de exprimare coerentă, cu un vocabular de severă austeritate, fără cunoștințe elementare în domenii vitale. Rigoarea evaluării, la Bacalaureat, e diminuată cu fiecare promoție, dar rezultatele continuă să fie dezastruoase.
În anii buni, doar 50% dintre elevi trec examenul. Într-o țară normală, acesta ar fi un motiv de reală panică. O severă amenințare pentru viitorul acestei țări. Care țară, care viitor? Nimeni nu e îngrijorat, nici absolvenți, nici părinți, nici profesori, nici stat. Avem în față demonstrația clară, adeverința că ne umplem de proști. Iar asta nu pare să stânjenească pe nimeni.
Aici s-a ajuns și cu resemnata complicitate a profesorilor.
Caraghioșii care s-au perindat la șefia ministerului de resort s-au visat, mai toți, grozavi reformatori. Altfel, cu neglijabile excepții, toți aceștia erau ” incomplet alfabetizați, incapabili de exprimare coerentă, cu un vocabular de severă austeritate, fără cunoștințe elementare în domenii vitale”.
Toate experimentele, bizare și, deseori, inadecvate, toate reașezările și „reorientările” s-au produs și cu complicitatea profesorilor. Care nu au găsit, la acele momente, potrivit să protesteze.
Părinții, implicați nevoie mare, au avut un rol deloc de neglijat. Școala a devenit un loc de etalare a fițelor acestor părinți, dar mai ales un loc de răzgâiat poamele. Deceniile de căscat gura la prostii nu au trecut fără efecte. Exigența a început să treacă drept tiranie, rigoarea e luată drept persecuție, tâmpeniile noii vremi sunt maimuțărite fără urmă de discernământ. Binomul recompensă/sancțiune e anulat pentru că, desigur, toți sunt niște învingători și, desigur, nimeni nu trebuie să se simtă prost pentru că e prost. Altfel spus, impostura e încurajată devreme.
S-au născocit tot felul de caraghioslâcuri care să transforme școala în divertisment. Înainte de școala altfel, trebuia să avem școala astfel. N-o avem.
Toate astea s-au întâmplat și cu blajina complicitate a dascălilor.
Ni se livrează eterna poveste cu „olimpicii”. Adică 5-6, hai 10 copii, într-o promoție, care învață. Lăudabil, desigur, dar absolut insuficient. Existența acestor copii devine, astfel, un alibi pentru toată neisprăvirea care este învățământul românesc.
Programa a suferit mutații majore și tembele. Adaptată unei bizare ideologii de import, materia nu mai aduce lucrurile esențiale, ci încearcă să transforme generațiile de puradei în docili și tembeli soldăței ai noii ordini.
Asta s-a întâmplat și cu binevoitoarea complicitate a profesorilor.
Iar acum profesorii cer prețul acestei complicități. Și cer să le fie plătit, așa cum au văzut că se poate, în cazul celor din sistemul de sănătate ( care e la fel de putred, la fel de „performant”). La asta se rezumă tot. Prețul complicității.
N-am să încetez să prețuiesc dascălii. Sigur că da, merită mult mai mult respect, mult mai multă prețuire, o răsplată cu mult mai consistentă pentru dăruirea lor. Sau meritau. Până când au decis, cei mai mulți, să opteze pentru complicitate. Iar dacă acum se văd înșelați, e doar problema lor. Cârdășiile de felul acesta lasă mereu pe cineva înșelat.
Sigur că nu contează solidaritatea mea – ori lipsa ei – acum. Nu există. Aș fi fost nu doar solidar, ci un vehement susținător al cauzei lor dacă ceea ce aveau de cerut azi nu era: prețul complicității.
[…] Sursa […]