Dintre nerușinările lumii de azi cea mai supărătoarea îmi pare ostentația hiperbolei. Aproape totul e amplificat indecent, exagerat, umflat până la tumefiere. Precauțiile pe care le-ar impune decența nu mai există, prudența justei evaluări nu intersează. Se grăiește răstit și se răspunde răcnit. Totul (sau aproape totul) e scos din proporțiile firești și lăbărțat.
Cetățenii acestui veac par scuturați de convulsiile unui delir fără de sfârșit. Extensii utile ale telefonului mobil, inițial, au devenit devotați îngrijitori ai aceluiași dispozitiv – îl hrănesc regulat, cu mare grijă să nu sară vreo masă, îl îmbracă, îi vorbesc, petrec cu el mai mult timp decât cu tovarășii de viață. Pentru că el, telefonul mobil, e portalul miraculos prin care, odată trecuți, încetează să mai fie mediocri, prăfoși anonimi, contabili ai eșecurilor, transformându-se, grație tehnologiei hiperbolei 4/5 G, în profeți ai abrevierii, guru ai micro-bulei, clarvăzători cu degetul pe taciscrin. Mecanismul validării reciproce, în microbule, funcționează impecabil: orice sodomizare a cratimei împlintă de Sile din Tecuci e instantaneu apreciată de Stela din Carei.
Discursul public nu se mai lasă nicicum stânjenit de precauția lucidă, de sfiala expresiei ori de nuanțele realității. Penibilul inadecvării nu incomodează, statornica coliziune cu adevărul nu interesează. Al Gore, acum 22 de ani, anunța, grav, apocaliptic, că în doar 5 ani lucrurile vor deveni ireversibile și apocalipsa ne va păli zdravăn. Ulterior a mutat termenul la 10 ani. Apoi 20. Au trecut și cei 5, și cei 10, și cei 20. Iar Al Gore, mai rotofei, dar mult mai impetuos, mai puțin grav, dar mai grohăit-isteric, continuă să profețească noi și noi termene ale apocalipsei. Greta Thunberg (ea însăși un produs al hiperbolei, adică un nimic umflat) ne amenința și ea cu aceeași apocalipsă, care însă avea un termen mult mai scurt: trei ani. Azi s-au împlinit cei trei ani. Cele două personaje (doar două exemple) continuă să răcnească public, iar hoarde impresionante de nătângi continuă să aplaude.
Lectura unei știri nu mai parcurge procesul normal de lucidă evaluare, de prudentă luare în inventar. Reacția imediată și exagerată e obligatorie. Cât mai zgomotos. Recentul exemplu al wagneriadei rusești e o perfectă ilustrare. Într-un interval de doar câteva ore s-a alunecat de la „haos nuclear” la un mic fâs. Care fâs, în epoca hiperbolei, trebuia și el transformat într-un pârț colosal.
În lumea artelor lucrurile sunt cel puțin la fel de supărătoare. Alegoria, enunțul subtil, sfiala șoptirii sunt etape depășite, azi e vremea căcatului monumental. Literalmente, în recente exemple. Cu cât mai rizibilă, mai cretină producția artistică în cauză, cu atât mai gogomănată mareea de rahat vorbit care cată să ne explice de ce ne aflăm în fața a ceva pe lângă care Capela Sixtină e zugrăveală de cămin cultural. O găleată de plastic, asta a avut de expus un „artist”. Iar cronicarul a găsit potrivit să ne explice că e de fapt vorba despre o „tulburătoare parabolă care încriptează într-o densă metaforă intoleranța în formele ei cele mai agresive și totala indiferență față de schimbările climatice”. O găleată de plastic.
Agramat, puțin la minte, auster în expresie, nătâng în toate cele, dacă are un telefon mobil (și cine n-are?) scrie. Cum poate, în legea lui. Nu e indicat să remarci că e agramat. Îți va explica, îndată, că e neconvențional. Dezacordurile sunt dovada că e un rebel, oroarea ortografică e indiciul prin care ne sugerează modernitatea exprimării. Are telefon. Și scrie. Deci e coleg cu Shakespeare. Shk – pentru că pe telefon totul e abreviabil. Iar dacă a scris pe telefon, musai să mânjească și hârtia. Iar hârtia mânjită se va numi carte. Dârele de cerneală de acolo ar fi trebuit să rușineze, să roșească obrazul. Dar în vremea ce nouă sunt motiv de fudulie. Iar micro-bula așa spune.
Sexualitatea era, până acum ceva vreme, o chestiune strict personală. Indiferent de opțiuni, înclinații, apucături sau devieri, era o chestiune de exprimat în alcov. Și atât. Astăzi e obligatoriu etalabilă, în cele mai sordide detalii, în cea mai agresivă cromatică. Se caută expresiile cele mai bizare, cele mai stridente ale nefirescului pentru o cât mai obscenă etalare, care să te facă să ieși, măcar o clipă, în evidență. Când nimic din existența ta nu e remarcabil, ai șansa de a te face remarcat, totuși, exagerând în afirmare modului de gestionare a orificiilor sau protuberanțelor. Și nu doar! Cine poate cuteza să afirme că barba nu e un atribut al feminității? Toleranța față de astfel de excese nu e de ajuns, e musai să îți afirmi, cât mai ostentativ, solidaritatea, parcurgând aceeași procedură a necesarei exagerări – cum altfel să îți afirmi modernitatea și atârnarea de valuorileoccidentale? Pentru că nu mai e nevoie să ai propriul set de valori, e chiar de dorit să eviți asta. Există un sistem care e tot mai pregătit să îți livreze un pachet de valori pre-fabricate, care îți spune ce îți face bine și ce nu, ce mască să porți și, în general, să îți folosești neuronul lateral exclusiv pentru a exagera. Ceva.
Vremea sfielii e dusă, decența e abrogată. Avem nerușinări.
Facebook Comments