Pe măsură ce îmbătrânești ești tot mai greu de scos din sărite. Chestiile care, odinioară, te-ar fi umplut de draci, acum doar te plictisesc. Furia arțăgoasă e trasă undeva la umbră și în locul ei se lăbărțează o ditamai lehamitea. Nu mai înjuri, schimbi canalul. Nu mai explodezi în indignări împroșcate dimpreună cu belșug de salivă; cel mult mormăi un „mmmda” și gata. Harnica lehamite trece drept înțelpeciune a senectuții.
Onest vorbind, ieșirea din pepeni e tot acolo, vie și cu roș în obraji. Doar că lânga ea șade o lene a reacției, corcită cu o scârbă atletică. Altfel, sigur, ceea ce te scotea din țâțâni înainte te zgândăre și acum. De exemplu solidaritatea obligatorie.
N-o să parcurg ritualul cvasi-obligatoriu al delimitării, în care explic că, de fapt, prețuiesc ideea, că solidaritatea e o înaltă virtute și toate rahaturile astea. N-am chef. E treaba mea ce socotesc a fi o virtute și ce mă scoate din sărite. Iar felul în care e azi exploatată naivitatea nătângilor care țin să își exerseze o astfel de virtute e de-a dreptul obscenă. Pentru că da, există o obscenitate a exercițiului solidarității.
Compasiunea, dorința de a ajuta, de a fi alături de un ins ori o cauză, tot ceea ce adunăm în definiția solidarității sunt, putem cădea de acord, lăudabile. Dar facultative. Aici e problema. Industria solidarității, azi, nu mai lasă loc de limpede deliberare și opțiune. Ești solicitat, somat să te manifești imediat și solemn în chestiuni care nu te privesc și pe care, cinstit vorbind, nu dai doi bani. Altfel ești admonestabil, detestabil.
Societatea modernă te solicită să fii, volens nolens, solidar cu tot felul de năzdrăvănii, chiar împotriva propriilor convingeri. Trebuie, deci, să te manifești. Și există două forme acceptabile de solidaritate: cea pecuniară și cea ostentativă. Uneori simultan.
Prima e cea în care ești somat să livrezi niște sume. Ți se spune, cu glas miorlăit, că dai cât poți/cât vrei, nu e o problemă. Trebuie doar să fii gata să accepți privirea mustrătoare a solicitantei dacă suma nu e pe măsura a ce socotea ea că ar trebui să mulgă de la tine. Sau, mai grav, de disprețul fățiș cu care nu va ezita să te îmbrace dacă ai îndrăzni să refuzi.
O babă cu tatuaj bate la ușă solicitîndu-mi solidaritatea cu nu știu ce căței. Are jde insigne în piept. Curcubeu, salvează planeta, urăște petrolul etc. Specie incomod de familiară. Una din alea care vrea să salveze câinii și să omoare vacile. Mă previne că „oamenii dau câte două-trei sute de lei”. I-auzi! Eu o întreb cum a intrat în clădire, cine i-a deschis. Îmi zice că o vecină. O trimit la respectiva vecină să se îndestuleze. Conchide că am un suflet câinos. Iată deci o perfectă adecvare cu cauza dvs! – îi răspund și închei tocmeala.
Asta e expresia cea mai comună și cea mai grețoasă a solidarității pecuniare. Nu. Greșesc. Nu e cea mai grețoasă. Mult mai grețoase sunt alea care te agresează cu imagini/povești „înduioșătoare”, revărsări obscene de stimuli emoționali care țintesc direct la portofelul tău. Cauzele invocate sunt, aproape mereu, tulburătoare. Și, tot aproape mereu, nu sunt deloc servite de solicitanții de solidaritate, care au a îndestula varii actori din industria solidarității.
Apoi e solidaritatea ostentativă. Aia în care ți se cere să grohăi cât mai zgmotos în numele cauzei. Că e galben albastră, că e curcubeu, mereu are componente cromatice. Mereu. Și mereu ai obligația de a-ți rândui prezența în culorile zilei. Semn al încolonării obediente, aproape mereu lipsite de temeinică reflecție. Nici nu mai pomenesc despre dezgustătoarele îndemnuri la solidaritate like&share, în care expresia umanității tale e redusă la click pe naiba știe de platformă.
Unii mă solicită să dau bani „pentru spitale”. Dau! Dau deja! Mulți! Degeaba! Pentru acele spitale în care sunt tratat cu scârbă, invitat să îmi aduc substanța de contrast, leacurile, consumabilele și apoi trimis la toți dracii dacă nu dau șpaga. Sau poftit la cabinetul lor privat, pentru că „aici nu-s condiții”. Pentru că nu există sistem de sănătate. E o ficțiune. Mi se cere să cotizez la greu pentru o ficțiune. Există în schimb industria medicală (incluzând aici și afacerea farmaceutică). Adică o uriașă afacere, singura afacere la care sunt obligat să cotizez cu sau fără voie. Pentru că altfel statul mă belește. Solidaritatea, în cazul ăsta, nu vine dinspre ăia cărora le plătesc lefurile și care ar trebui să îmi acorde îngrijire. Nu. Tot eu le sunt lod datori. Cu șpagă. Cu „dat bani pentru spitale”. Cu „îngerii în halate albe”, fără de care Tik Tok ar fi mult mai sărac.
Pe măsură ce îmbătrânești ești tot mai greu de scos din sărite. Dar tot mai ușor de scârbit. Înțelegi că resursele de reală compasiune sunt limitate. Și decizi să le cheltuiești acolo unde contează. Cu cei care chiar înseamnă ceva pentru tine. Cu cauzele în care crezi în mod autentic. Adică solidaritate reală și corect așezată. Restul e golăneală. Și luat banii de la fraieri.
Facebook Comments