AcasăCamera de gardaIndustria solidarității

Industria solidarității

Pe măsură ce îmbătrânești ești tot mai greu de scos din sărite. Chestiile care, odinioară, te-ar fi umplut de draci, acum doar te plictisesc. Furia arțăgoasă e trasă undeva la umbră și în locul ei se lăbărțează o ditamai lehamitea. Nu mai înjuri, schimbi canalul. Nu mai explodezi în indignări împroșcate dimpreună cu belșug de salivă; cel mult mormăi un „mmmda” și gata. Harnica lehamite trece drept înțelpeciune a senectuții.

Onest vorbind, ieșirea din pepeni e tot acolo, vie și cu roș în obraji. Doar că lânga ea șade o lene a reacției, corcită cu o scârbă atletică. Altfel, sigur, ceea ce te scotea din țâțâni înainte te zgândăre și acum. De exemplu solidaritatea obligatorie.

N-o să parcurg ritualul cvasi-obligatoriu al delimitării, în care explic că, de fapt, prețuiesc ideea, că solidaritatea e o înaltă virtute și toate rahaturile astea. N-am chef. E treaba mea ce socotesc a fi o virtute și ce mă scoate din sărite. Iar felul în care e azi exploatată naivitatea nătângilor care țin să își exerseze o astfel de virtute e de-a dreptul obscenă. Pentru că da, există o obscenitate a exercițiului solidarității.

Compasiunea, dorința de a ajuta, de a fi alături de un ins ori o cauză, tot ceea ce adunăm în definiția solidarității sunt, putem cădea de acord, lăudabile. Dar facultative. Aici e problema. Industria solidarității, azi, nu mai lasă loc de limpede deliberare și opțiune. Ești solicitat, somat să te manifești imediat și solemn în chestiuni care nu te privesc și pe care, cinstit vorbind, nu dai doi bani. Altfel ești admonestabil, detestabil.

Societatea modernă te solicită să fii, volens nolens, solidar cu tot felul de năzdrăvănii, chiar împotriva propriilor convingeri. Trebuie, deci, să te manifești. Și există două forme acceptabile de solidaritate: cea pecuniară și cea ostentativă. Uneori simultan.

Prima e cea în care ești somat să livrezi niște sume. Ți se spune, cu glas miorlăit, că dai cât poți/cât vrei, nu e o problemă. Trebuie doar să fii gata să accepți privirea mustrătoare a solicitantei dacă suma nu e pe măsura a ce socotea ea că ar trebui să mulgă de la tine. Sau, mai grav, de disprețul fățiș cu care nu va ezita să te îmbrace dacă ai îndrăzni să refuzi.

O babă cu tatuaj bate la ușă solicitîndu-mi solidaritatea cu nu știu ce căței. Are jde insigne în piept. Curcubeu, salvează planeta, urăște petrolul etc. Specie incomod de familiară. Una din alea care vrea să salveze câinii și să omoare vacile. Mă previne că „oamenii dau câte două-trei sute de lei”. I-auzi! Eu o întreb cum a intrat în clădire, cine i-a deschis. Îmi zice că o vecină. O trimit la respectiva vecină să se îndestuleze. Conchide că am un suflet câinos. Iată deci o perfectă adecvare cu cauza dvs! – îi răspund și închei tocmeala.

Asta e expresia cea mai comună și cea mai grețoasă a solidarității pecuniare. Nu. Greșesc. Nu e cea mai grețoasă. Mult mai grețoase sunt alea care te agresează cu imagini/povești „înduioșătoare”, revărsări obscene de stimuli emoționali care țintesc direct la portofelul tău. Cauzele invocate sunt, aproape mereu, tulburătoare. Și, tot aproape mereu, nu sunt deloc servite de solicitanții de solidaritate, care au a îndestula varii actori din industria solidarității.

Apoi e solidaritatea ostentativă. Aia în care ți se cere să grohăi cât mai zgmotos în numele cauzei. Că e galben albastră, că e curcubeu, mereu are componente cromatice. Mereu. Și mereu ai obligația de a-ți rândui prezența în culorile zilei. Semn al încolonării obediente, aproape mereu lipsite de temeinică reflecție. Nici nu mai pomenesc despre dezgustătoarele îndemnuri la solidaritate like&share, în care expresia umanității tale e redusă la click pe naiba știe de platformă.

Unii mă solicită să dau bani „pentru spitale”. Dau! Dau deja! Mulți! Degeaba! Pentru acele spitale în care sunt tratat cu scârbă, invitat să îmi aduc substanța de contrast, leacurile, consumabilele și apoi trimis la toți dracii dacă nu dau șpaga. Sau poftit la cabinetul lor privat, pentru că „aici nu-s condiții”. Pentru că nu există sistem de sănătate. E o ficțiune. Mi se cere să cotizez la greu pentru o ficțiune. Există în schimb industria medicală (incluzând aici și afacerea farmaceutică). Adică o uriașă afacere, singura afacere la care sunt obligat să cotizez cu sau fără voie. Pentru că altfel statul mă belește. Solidaritatea, în cazul ăsta, nu vine dinspre ăia cărora le plătesc lefurile și care ar trebui să îmi acorde îngrijire. Nu. Tot eu le sunt lod datori. Cu șpagă. Cu „dat bani pentru spitale”. Cu „îngerii în halate albe”, fără de care Tik Tok ar fi mult mai sărac.

Pe măsură ce îmbătrânești ești tot mai greu de scos din sărite. Dar tot mai ușor de scârbit. Înțelegi că resursele de reală compasiune sunt limitate. Și decizi să le cheltuiești acolo unde contează. Cu cei care chiar înseamnă ceva pentru tine. Cu cauzele în care crezi în mod autentic. Adică solidaritate reală și corect așezată. Restul e golăneală. Și luat banii de la fraieri.

Facebook Comments

- A word from our sponsors -

Most Popular

Leave A Reply

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articolul precedent
Articolul următor

More from Author

A șaptea, dar mai puțin artă

Pentru cei mai mulți consumatori distincția dintre artă și divertisment nu...

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau...

De-aia

"Nu mai zici nimic? Nu mai scrii nimic?" - mă întreabă...

Opriți-l pe nesimțit!

Iohanetele e decis să folosească fiecare clipă rămasă din mandat(e) pentru...

- A word from our sponsors -

De citit

A șaptea, dar mai puțin artă

Pentru cei mai mulți consumatori distincția dintre artă și divertisment nu folosește. Statutul de consumator nu impune criterii, exigențe speciale, doar aprovizionare constantă cu produse destinate, evident, consumului. Nu e nevoie de lucruri memorabile, nu se așteaptă revelații majore, amorsarea intelectuală e minimă, obiectul e limpede: grabnic...

Temnițele

Nu există temniță bună ori temniță rea. Nici stăpâni buni sau răi. Există temnițe și stăpâni. Dacă prețuiești libertatea, înțelegi asta. Dacă, însă, pui mai bun preț pe împlinirea hoitului, atunci n-ai cum pricepe. Interviu' lu' Tacăr cu Putin. Vâlvă, zarvă, încruntări, încleștări, încăierări. Stăpân bun/stăpân rău. Tacăr...

De-aia

"Nu mai zici nimic? Nu mai scrii nimic?" - mă întreabă câțiva prieteni. Nu mulți, dar cumsecade. De scris, ce să zic, scriu, chiar dacă nu simt îndemnul de a-mi rostogoli cuvintele în ochiul adormit al lumii. De zis... îmi zic mie. E de ajuns. Zic alții....

Opriți-l pe nesimțit!

Iohanetele e decis să folosească fiecare clipă rămasă din mandat(e) pentru a îndeplini toate obiectivele propuse. Obiectivele turistice. Pentru că ghiolbanuzaurul nu-și propune și nici nu e în stare  de altceva. Și i se rupe în paișpe cu virgulă de țara asta de tolomaci. Statul român există...

Zbateri, crăcănări și vuiet

Eterna împrăștierea a chibițimii de la galerie are acum o nouă expresie: pro Israel vs. pro Palestina. Sau după caz, anti-ăia contra anti-ăilalți. Chestia de căpătâi e să urli la galeria adversă: teroriștii! Într-o parte filo-semiții de conunctură. Zgomotoși, agresivi, belicoși, răcnindu-și sprijinul, de parcă ar interesa pe...

Kosovo, UEFA și mușețelul

M-am abținut vreme bună de la grăitul în public, sub orice formă. Din cauză că motive. Care pot fi succint rezumate într-o propoziție care începe cu: așa a vrut... Și foarte probabil voi reveni la aceeași muțeală, din motive care, de asemenea, pot fi explicate cu: așa...

E maro, moale și suntem în el

Franța De la ce s-au luat? Obiectiv vorbind, nu contează. Acolo mereu se găsește ceva. În cazul ăsta poliția oprește niște minori, care își propuseseră să fie șmecherași. Aspiranții la șmechereală aveau deja un palmares respectabil în întâlnirile cu poliția. Șmecherilă de la volan mai tupeist, dă să...

Hiperbola

Dintre nerușinările lumii de azi cea mai supărătoarea îmi pare ostentația hiperbolei. Aproape totul e amplificat indecent, exagerat, umflat până la tumefiere. Precauțiile pe care le-ar impune decența nu mai există, prudența justei evaluări nu intersează. Se grăiește răstit și se răspunde răcnit. Totul (sau aproape totul)...

Greva celor care…

Înainte de a discuta despre greva cadrelor didactice, despre solicitările lor, e bine să aruncă, repede, o privire peste ceea ce este astăzi sistemul de învățământ. E ceva mai mult decât o simplă punere în context. Prima constatare, obligatorie, de neocolit, este că, de fapt, nu mai putem...

Alegeri în Turcia

Miza alegerilor prezidențiale din Turcia, din perspectivă geopolitică, nu are cum fi subestimată. Analiștii de ocazie vorbesc despre o confruntare dintre blocul ultra-conservator, condus de Erdogan, și mișcarea reformatoare care l-ar avea în frunte pe Kilicdaroglu. Alții vorbesc despre o competiție între suveranism și globalism. Nu lipsesc...

Din târtița presei

Acum 10-12 ani, pe când acest blog începea să capete formă, îmi plăcea să fac un soi de "revistă a presei". Pe atunci mai aveam ceva ce semăna, vag, cu presa. Încă era ofițerime pe-acolo. Acum doar tablagii. Nu știu dacă am să încep iar să cern știrile,...

Epistoleții și lumea cea nouă

Epistolele publice, dincolo de intenția formal declarată, au devenit autentice exersări ale unui narcisism inargumentabil. Nu servesc unei cauze, deși, tot formal, întotdeauna e identificată una. Cauza proclamată e doar urzeala străvezie pe care se țes piesagiile vanității la izvor, răpiri din uitare și vânări de atenție....