Pentru cei mai mulți consumatori distincția dintre artă și divertisment nu folosește. Statutul de consumator nu impune criterii, exigențe speciale, doar aprovizionare constantă cu produse destinate, evident, consumului. Nu e nevoie de lucruri memorabile, nu se așteaptă revelații majore, amorsarea intelectuală e minimă, obiectul e limpede: grabnic și vremelnic amuzament. Cumva inocent în enunț, dacă tocmai consumul de producții mediocre și, de cele mai multe ori, strident ambalante, n-ar naște un zgomotos delir revărsat indecent și dezarticulat într-un entuziasm care, la o minimă scrutare critică, nu-și găsește justificarea.
Industria filmului
Nicăieri cred, nu e mai evidentă confuzia artă-divertisment ca în industria filmului. Industrie. Dacă înțelegem că despre asta vorbim, despre o industrie, despre o afacere în care se calculează bugete, se proiectează vânzări, se socotește profitabilitarea, atunci realizăm că e nepotrivit să solicităm de pe aici înfiorări estetice. Și lucrurile ar fi în regulă dacă tocmai cei angajați în această afacere nu ne-ar promite, cu fiecare nouă producție, tocmai asta. Dacă de la actori și regizori până la producători nu s-ar încăpățâna să vorbească despre producțiuni artistice și învolburări creative.
Pentru publicul tânăr și foarte tânăr, lipsit de alte repere, cu siguranță confuzia e garantată. Criteriile sunt și ele curioase. Suficientă o privire peste comentariile/părerile exprimate agresiv și neghiob online ca să descoperi ce interesează: bugetu’ și efectele.
Tehnologia a lăsat loc de uriașe așteptări. Lucruri care păreau imposibile odinioară devin acum la îndemână, cărți care erau socotite ne-ecranizabile își pot găsi acum expresie cinematografică adecvată. Asta ar trebui să fie vestea bună. Și este. Din păcate și singura. Pentru că acum totul se reduce la o etalare a tehnicii, vizualul e spectaculos, copleșitor nu de puține ori, dar nu servește decât ca tristă diversiune, care ar trebui să deruteze spectatorul, să nu-i dea răgazul de a lua seama că acolo lipsesc multe. Lpiseștee coerența narativă, logica e spulberată, personajele sunt, în cel mai fericit caz, insuficient conturate sau, de cele mai multe ori, caricaturale. Totul e o însăilare grăbită, o mucava ieftină pe care se pot mânji ambițioaseleefecte speciale și atât.
Despre originalitate nu are sens să mai vorbim. Se revizitează teme, arhetipuri, uneori scenarii întregi. Fără minima pretenție de originalitate, dar și fără urmă de respect față de model. Din nou, accentul e pus pe vizual, pe aceleași nelipsite efecte speciale. Și încă ceva, traducerea modelului clasic în cheie ideologică actuală. Obositoare și deja plicticoasa isterie woke mutilează tot, nu cruță nimic. Nici realitatea istorică, nici minima logică, nici evidenta inadecvare nu pot opri Hollywood-ul din euforia mutilării.
Nici ecranizările unor opere clasice nu sunt cruțate de barbarie. Iar aici merită făcută o discuție separată.
Respectul față de operă
Când purcezi la ecranizarea unei opere literare, socotesc eu, ești dator un enorm respect autorului și operei. Firește, un scenarist cu har, un regizor înzestrat sau niște actori stăpâni pe mijloacele lor își pot lua anume libertăți, se pot deplasa, în interiorul operei, spre zone care, în viziunea lor, merită luminare ori pot chiar veni cu mărunte adaosuri care pot traduce cuvântul scris într-un mod mai expresiv în imagine ori cuvânt rostit. Dar respectul față de operă, față de tonul găsit de autor, față de destinația (mesajul) acelei opere e imperativ.
Există situații când realizatorul simte nevoia unei semnificative depărtări de textul original. Lucru riscant, dar dacă există resurse creative adecvate, rezultatul poate fi spectaculos. Un exemplu remarcabil este Blade Runner, al lui Ridley Scott, din 1982. Scott pleacă de la textul lui Philip K. Dick, Do Androids Dream of Electric Sheep?, și realizează unul dintre cele mai remarcabile filme făcute vreodată. Fără a avea mijloacele tehnologice de azi, dar beneficiind de creativitatea unei echipe remarcabile și de propriul său geniu, Scott reușește o construcție vizuală fără egal. Care e completată de muzica fabuloasă a lui Vangelis. Dar care, mai ales, servește unei povești construite impecabil și interpretate fără cusur de o echipă de actori perfect aleasă. Scott se desparte notabil de textul lui Philip K. Dick, dar respectul față de text e evident. Chiar momentul de improvizație al lui Rutger Hauer e perfect acordat cu atmosfera din nuvela originală, impecabil redată în film.
De altfel, acest moment, de sublimă inspirație, al lui Hauer a dat unul dintre cele mai memorabile monologuri din istoria cinematografiei.
Scott, spuneam, nu urmează cu rigoare textul original, dar vădește un evident respect față de acesta. Și față de spectatori. Numele filmului este Blade Runner, nu Do Androids Dream of Electric Sheep?. Probabil în alegerea numelui au existat și alte criterii, dincolo de cel al depărtării de opera sursă, dar opțiunea pentru un nume diferit de cel al textului original e o dovadă de decență. Nu înșeli nici spectator, nici operă, folosind numele consacrat pentru a vinde ceva, totuși, departe de original. E o dovadă de onestitate. Iar onestitatea aceasta lipsește de multe ori.
Nu e singurul caz. Călăuza, uluitorul film al lui Tarkovski, folosește ca premisă ideea fraților Strugațki din Picnic la marginea drumului, dar între roman și film distanța e uriașă. Și titlul subliniază asta. Avem și noi astfel de exemple, Glissando al lui Daneliuc pleacă de la nuvela Omul din vis, a lui Cezar Petrescu. Dar Daneliuc își urmează propriile idei, propriile angoase și rezultatul e memorabil. Iar titlul marchează, cu decență, depărtarea de nuvela originală. Osânda lui Sergiu Nicolaescu pleacă de la Velerim și Veler Doamne a lui Victor Ion Popa. Din nou, depărtarea de opera literară e cu decență indicată în titlu.
Repet, în multe situații titlul diferit de opera originală poate urma rațiuni pur comerciale, dar neasumarea titului operei sursă într-o producție care nu respectă cu fidelitate acea operă, ține de minima decență, de onestitate. Și tocmai asta lipsește, azi, de multe ori.
Am pomenit, puțin mai sus, remarcabilul Blade Runner al lui Ridley Scott. Același Ridley Scott care, din păcate, a simțit, decenii mai târziu, nevoia de a transforma un film impecabil într-o bănoasă franciză. Așa s-a născut Blade Runner 2049. Proiectul i-a fost încredințat lui Denis Villeneuve iar rezultatul a fost o pastișă ridicolă, care, desigur, a entuziasmat inițial prin efectele vizuale (zona de maximă competență a lui Villeneuve, despre care vom mai vorbi) și care a căzut apoi în uitare. Nimeni nu mai pomenește azi despre acel film, deși un important succes comercial, și prea puțini sunt cei interesați să-l revadă. Lucru care nu se poate spune despre originalul din 1982. De ce pastișă și de ce ridicolă? Pentru că totul e, ca în tot ce face azi Hollwoodul, o etalare tehnică și atât. Povestea e scremută, ilogică, aglomerarea vizuală nu construiește o atomosferă, ci doar mimează intenția de a face asta, muzica e doar o jenantă tentativă de a imita ceea ce genial reușise Vangelis (unul dintre puținele eșecuri ale lui Hans Zimmer, silit să imite în loc să facă ce știe el). Iar faptul că tocmai cineva ca Ridley Scott a girat așa ceva vorbește suficient despre starea lucrurilor.
Dacă am vorbit despre respectul datorat operei, haideți să vedem și cum arată scandaloasa lipsă de respect de care dau dovadă realizatorii de azi.
Shogun
Mai întâi a fost romanul lui Clavell. Care nu e Camus. Nici Thomas Mann. Dar reușește un roman cu un meritat succes comercial, care poate fi citit cu bucurie. Și care a deschis multora ochii și mintea către un teritoriu cultural, cel nipon, până atunci socotit cel mult exotic. Oricât de sofisticați suntem sau ne place să ne socotim, putem admite că am citit acea carte cu pasiune și vie plăcere. Și nu e nimic stânjenitor în asta.
Apoi a venit producția din 1980. O miniserie produsă chiar de Clavell, avându-l drept co-scenarist chiar pe autor. Deloc de mirare, filmul respectă riguros textul original, iar Chamberlain,Toshiro Mifune și Yoko Shimada reușesc să construiască niște personaje absolut memorabile.
Recent revăzută, miniseria din 1980 e perfect prizabilă. Jocul actorilor ajută enorm. Sigur, vizual sunt multe lucruri neajunsuri, machiajul e, în multe momente, strident stângaci, dar filmul poate fi văzut și savurat, cu o anume îngăduință.
Apoi vine serialul fenomen din acest an, 2024. Producătorii anunță ritos că proiectul își propune să urmeze gustul publicului de azi. Ce înseamnă asta? Evident, efecte speciale. Și o alterare de-a dreptul supărătoare a poveștii. Supărătoare! Depărtarea de textul original nu mai ține de nuanțe, ci e o agresivă rescriere. Lucrurile sunt anunțate clar încă din primul episod în care scena confruntării dintre Omi și Blackthorne e desfigurată, niponul urinează pe englez nu pentru a impune respectarea unor maniere, nu pentru a sublinia impolitețea, ci doar pentru a umili. Atât. resortul e modificat, cauzalitatea frântă, o scenă care propunea reflecție, acum e redusă la dejecție.
În același prim episod, „adaptat gustului specatorului de azi”, ni se livrează o scenă de sex absolut gratuită. Yabu, personaj relativ simplu, nesofisticat, cel mult primitiv șiret, devine un voyeur măcinat de o bizară sexualitate, iar puțin mai târziu îl descoperim a fi un subtil și abil intrigant. Un personaj care nu mai are legătură cu cel literar.
Evident, nu aveau cum lipsi nici obligatoriile deja trimiteri la homosexualitate. Pe scurt, realizatorii serialului și-au luat libertatea de a rescrie povestea după bunul plac. Cum aici nu vorbim despre Călăuza, se naște întrebarea: de ce era nevoie de asta, de ce nu și-au scris propria poveste, dacă cea din carte nu le era pe plac? Iar răspunsul e simplu: pentru că nu sunt în stare. Creativitatea Hollywood-ului, azi, la asta se reduce, la mutilarea operei altora. Sigur că nimic nu împiedica scrierea unei povești originale, în care nevoia asta hollywoodiană de inserție ideologică, de hiper-sexualizare putea fi lăsată slobodă. Dar asta presupunea capacitatea de creație. Și comporta riscul lipsei de interes a publicului, deja sătul de mizeriile hollywoodiene și dejecțiile woke. Așa că s-a optat pentru asumarea unui nume, a unui brand, fie și frauduloasă. Și este frauduloasă, în cel mai scandalos mod cu putință!
În mod onest trebuie spus că, strict vizual, filmul arată bine. Distribuția, însă, e cel puțin discutabilă. Sanada e un actor remarcabil și face tot ce poate într-un rol care nu e al lui. Jarvis e, în cel mai bun caz inadecvat, dar m-aș încumeta să spun, mai degrabă, incompetent. Anna Sawai reușește să o transforme pe misterioasa doamnă Toda într-o pițipoancă. Chiar anulând orice așteptări născute de trimiterea la romanul lui Clavell, filmul e greu de urmărit tocmai din cauza distribuției rău alese și rău strunite. Cel puțin pentru mine.
Fundația
Cei de la Apple au încercat ecranizarea celebrului ciclu SF al lui Asimov, Fundația. Operă care, până recent, părea de ne-ecranizat. Îmi asum riscul de a afirma că, deși o operă cult deja, Fundația lui Asimov pare să resimtă trecerea anilor. Psihositoria, ca idee premisă, poate supraviețui, dar totala lipsă de sclipire stilistică a lui Asimov, insuficienta articulare a personajelor, nu m-au lăsat niciodată să mă apropii prea mult de acest ciclu de romane. Oricât de fascinant pare, la vârsta adolescenței, regăsirea textului la o vârstă matură nu mai aduce aceeași încântare. Dimpotrivă.
Chiar și așa, ciclul asimovian rămâne un repet, cel puțin pentru literatura SF. Și ajungem la ceea ce Apple promite a fi o ecranizare a acestui ciclu. Și descoperim, iar, aceeași fraudă. Aceeași asumare a unui titlul care promite ceva și livrează altceva. Mai exact propagandă pentru o anume ideologie, în cel mai ostentativ și lipsit de respect mod cu putință. Transformarea personajelor vădit masculine în caricaturi feminine, înnegrirea forțată a tot ce mișcă și insuportabila inserție a marginalității sexuale reprezintă singurele obiective ale producției.
Povestea e haotică, trimiterile la text sunt vagi și imprecise, jocul actorilor ridicol, totul e subordonat imperativelor ideologice și atât. Și din nou apare întrebarea aceea, de ce nu-și născocesc oamenii ăștia propriile povești, de ce încăpățânarea asta cu care țin să mutileze opere care constituie certe repere pentru mulți? Și răspunsul e: tocmai pentru că sunt repere!
În cazul ăsta, mai abitir ca în toate celelalte, folosirea titlului și invocarea lui Asimov reprezintă cea mai josnică formă de fraudă.
Dune
Despre ciclul lui Frank Herbert s-a vorbit destul, e inutil să o mai fac și eu, aici. Ecranizarea din 1984, a lui Lynch, e interesantă, chiar dacă, pentru publicul de azi, vizual poate părea stângace. Nu ideile vizuale lipsesc acolo, ci mijloacele tehnice. Distribuția este, în schimb, impecabil construită și perfect așezată în text de Lynch.
Și ajungem la uriașul succes de casă și fenomenul Dune, versiunea modernă, realizată de Villeneuve. Din nou am să-mi asum deloc confortabila postură din care am să spun ceea ce alții refuză să spună, ori nu reușesc să vadă.
Venit într-un moment în care nimeni nu mai are grozave așteptări de la Hollywood, filmul lui Villeneuve e cumva o răcoroasă și luminată oază. Filmul urmează cu adânc respect litera cărții, iar spectacolul vizual e fără cusur. Mai mult, muzica lui Zimmer e exact unde trebuie. Și cât trebuie. Totuși, ceva nu merge. Persistă supărătoarea senzație de neisprăvire. De ce?
Am spus deja, Villeneuve știe, cu certitudine, cum să construiască imagini picturale, totul e amplu, spectaculos, copleșitor. Mijloacele tehnice sunt exploatate la maxim. Sigur, ține deja de maniersim să vezi că în toate filmele lui, fără excepție, se folosesc aceleași filtre cromatice, aceleași jocuri de lumini, același flirt cu clar-obscurul și mereu aceleași cadre largi alternate la montaj cu planuri detaliu. Dar nu aici e problema.
Preocuparea lui Villeneuve pentru vizual nu mai lasă loc pentru nimic altceva. Personajele devin detalii absolute scundare, inserabile în acele cadre spectaculoase. Tensiunea lipsește, dar reveria vizuală încearcă să te împiedice să bagi de seamă asta. Există scene cheie care – e o afirmație care poate surprinde – sunt infinit mai convingătoare în pelicula lui Lynch, de acum 4 decenii. Distribuția nu e nici ea convingătoare, dar cam asta are Hollywood-ul de oferit azi. Chalamet e la limita mijloacelor sale și tot ce poate oferi e senzația de imberb, personajul lui nu e brav, ci impertinent. Momoa e egal cu sine însuși, adică mare și capabil de maxim trei ticuri. Skarsgard e singurul care aduce nuanțe subtile, care face un personaj interesant. Evident, și aici e plătit necesarul tribut datorat diversității obligatorii. Nu insist.
Una peste alta, filmul, în două părți, nu e rău. E mult peste ceea ce oferă azi industria filmului, dar senzația de neîntreg, de nepoveste e persistentă. Villeneuve nu mai pare în stare să surprindă și, cred, nici nu-și mai bate capul cu asta. A găsit o rețetă, una de succes, repetată film după film, și nu are de gând să mai riște nimic
În loc de concluzie
Multe ar fi încă de spus și multe alte titluri de evocat, dar răbdarea eventualilor cititori a fost, deja, îndeajuns pusă la încercare. Trecerea de la cinematograf la serviciile de streaming a schimbat multe. În rău. În privința Hollywood-ului, lucrurile sunt limpezi. Întotdeauna a fost o mașinărie propagandistică, dar a existat o vreme când cei de acolo aveau talent, ceva pricepere și iscusința de a salva aparențele. Nu mai e cazul.
Despre producția europeană ar merita discutat separat. Aici lucrurile sunt puțin mai nuanțate, dar nici aici nu e mare grozăvie. Aceleași tendințe, aceeași preocupare pentru „mesaj”, dar măcar o mai bună cumpănire a consumului de efecte speciale – alte bugete! E însă de notat ce se întâmplă în cinematografia asiatică și modul în care, acolo, cu bani incomparabil mai puțini, dar cu resurse creative net superioare se reușesc lucruri uimitoare. E un subiect despre care vom vorbim cândva.
Despre filmul românesc n-avem ce vorbi. Nu există. Există doar revărsarea mahalalei pe ecran. Ca să argumentez, iată, mi se propune o premieră: prima comedie neagră românească! Mare operă cinematografică. Adică aceeași insuportabilă revărsare de ghiolbănie, aceeași grețoasă vomă de care, eu cel puțin, sunt sătul.
Facebook Comments