Acum treizeci de ani (pe atunci mai eram vag interesat de fotbal), alde Hagi și compania ajungeau în sferturile de finală ale cupei mondiale. Unde erau eliminați, la loviturile de departajare, de către suedezi. Asta după ce bătuseră Columbia, SUA, Argentina. După eliminare eram, cu toții, foc și pară pe ei. Pentru câteva greșeli costisitoare, pentru că ceream mai mult de la ei, pentru că eșecul, pe atunci, nu avea nimic glorios. Cu toate astea, marketingul mereu prezent i-a poreclit „Generația de aur”. Nu câștigaseră niciun aur, nici argint, nici bronz, nici măcar o fieroaică. Dar reușiseră să iasă din condiția de mediocri, ba chiar, uneori, să sclipească.
Treizeci de ani mai târziu lucrurile s-au schimbat. Păr albastru, freze, tatuaje și gălăgioasă mediocritate. Plus o gălăgioasă fanfară care încearcă să convingă că avem aici un produs remarcabil. Pentru că da, e vorba doar de negustorie. Circul care e fotbalul de azi, cu fițo-vedetele, tăvăleile și blătuielile lui, e negustorie și atât. Iar flăcăii ăștia împachetați laolaltă reprezintă produsul pe care negustorii l-au numit „generația de suflet”. Un perfect caraghioslâc! Dacă ăsta ne e sufletul, cu păr albastru, mânjit cu tatuaje cretine, mediocru, tăvălit de mai toți, atunci chiar suntem în rahat.
Sigur, azi e vremea când funcționează râgâiala motivațională, pârțul corect politic. Azi e cu „sunteți toții niște învingători”! De la școală până în sport. Azi nu mai socotim performanțele, ci numărul de „like”-uri pe instagram. Nu mai aplaudăm competența, realizările, ci poveștile siropoase pe care le livrează toneta de marketing. Generația sufletu’ a jucat fix cum arăta! Au bătut niște prăpădiți mai distruși decât ei, după care și-au plimbat tatuajele prin iarbă. Și atât. Ceea ce au făcut ei acolo se numește eșec. Unul mare și ridicol, care nu e deloc de aplaudat ori elogiat. Dar, sigur, „sunteți cu toții niște învingători”. Niște analfabeți care comentau meciul la televizor au zis că e cu generația de furazolidon și că eșecul e o mare ispravă, așa că gloata nădușește în elogii și vomită recunoștință.Vivat eșecul, că suntem în Retardistan!
Da, știu. Mi se spune că „atât au putut”. Așa e. Dar ceea ce au putut nu e de aplaudat. Chiar dacă televizorul spune că „generația de plastilină”. Încă ar trebui să mai știm ce e performanță și ce e eșec, ce e merituos și ce e lamentabil. Și, că veni vorba, nu mă găsesc deloc impresionat nici de gloata galbenă care a umplut stadionul. Pentru că „a zis la televizor” că „generațea dă suflete”. E aceeași gloată care își ducea masca la vaccinat. Că „a zis” la televizor. Aceeași gloată care l-a băsescu, l-a iohannis, l-a toate alea. Că a zis la televizor. Aceeași gloată care refuză să vadă diferența dintre gargară roz și jegul concret. Și nu, dacă tragi un tricou galben și mergi la meci nu ești patriot, ești doar microbist. Iar dacă aplauzi eșecul, ești un microbist incompetent.
Nu e nimic plăcut în ce spun. Și nimeni nu vrea să audă asta. Tocmai de aia o spun. Deși nici mie nu îmi place să o spun. Ne-am obișnuit cu cleioasa mediocritate în toate. Am ajuns să o confundăm cu performanța. Ne-am încurajat tinerii să se consacre ( cum sună!) nămoloasei mediocrități, mângâindu-i încurajator pe creștetul vopsit și asigurându-i că „pentru noi sunteți niște învingători”. În toate, nu doar în fotbal.
Iar toată discuția nu e despre fotbal. E despre noi, despre ce am devenit. Despre criteriile noastre. Că tot e an electoral.
Facebook Comments