Omul de zăpadă

Aş fi vrut să vă povestesc cum a fost la Timişoara, dar cred că nu se cade. Poate zilele viitoare am să vă povestesc câte ceva de acolo. Pentru că, în toată durerea aceea, am întâlnit oameni frumoşi. Şi ştiu că Mile se bucură să ştie că ne-a mai adunat o dată laolaltă. Zilele viitoare, promit, am să vă povestesc câte ceva.  Rândurile care urmează le sunt adresate părinţilor lui Mile. Ştiu că citesc.

A vrut să fie om de zăpadă.

Voi l-aţi născut din carne şi oase. Şi aţi pus în el o inimă mare. Atât de mare încât cu toţii aveam odaia noastră în dânsa. Dar el voia să fie om de zăpadă. Nu e de mirare că l-am cunoscut într-o noapte de iarnă. Şi pentru a ajunge la el am străbătut o ţară de zăpadă.

Vă spuneam acum două zile că aţi pierdut un fiu, dar v-au rămas câteva zeci. Pentru că Mile nu avea prieteni.  Avea în schimb mulţi fraţi. Mile nu ştia să salute. Atunci când Mile îţi strângea mâna nu era un salut formal, gol de sens. Când îţi strângea mâna te primea în inima lui. Şi îţi dădea odaia ta acolo. Odaie caldă şi încăpătoare. Ştiţi cât de calde sunt odăile din inima unui om de zăpadă?

De cinci ani, de la plecarea tatei, mereu m-a chinuit gândul că nu am apucat să-i mai sărut mâna o dată. I-am sărutat-o acum două zile. Acolo, lângă fratele nostru. Şi i-am dat de veste că are un fiu, aici, la ţărmul ăsta de mare.

A vrut să fie om de zăpadă.

Când am plecat de la cimitir, într-o casă de alături se auzea un plâns de copil. Tot din casa aceea se auzea cântecul de mai jos. Şi am ştiut că, la venirea primăverii, oamenii de zăpadă se topesc.

A vrut să fie om de zăpadă.

Să se poată face şi desface din trei bulgări rostogoliţi. Pentru asta e nevoie de zăpadă bună, curată şi nestricată de pasul oamenilor din oase şi carne. Să nu vă mire, deci, dacă în august, căutând cu privirea spre cer, veţi vedea că, fără de veste, ninge cu fulgi mari. Iar dacă fulgii aceia au ochi negri, calzi şi buni, nici asta să nu vă mire.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=T6GlrlWlyR4]