Democraţia reziduală

După 1990, la fiecare atingere a stângului cu dreptul, la orice strănut fără mână la gură, la cel mai mic sughiţ inoportun, ca să nu mai vorbim de turismul minier, corul bocitoarelor, dimpreună cu anxioşii preocupaţi de teribila întâlnire dintre legea gravitaţiei şi drobul de sare, jeleau fragilitatea democraţiei româneşti. Pe bună dreptate, nu de puţine ori. Astăzi o astfel de discuţie, despre fragilitatea democraţiei noastre, nu mai poate avea loc. Singura discuţie rezonabilă, care să nu sfideze bunul-simţ, care se poate purta, este despre caracterul postum al ideii de democraţie românească.

De vreme bună democraţia este un ornament care nu se mai asortează cu rama în care stă atârnată harta României. Orice pretenţie de democraţie a fost evacuată din registrul cotidian, fiind înlocuită de ceva indefinibil, informulabil şi mai ales insuportabil, un fel de democraţie reziudală, în care nici măcar salvarea aparenţelor nu mai interesează. Singura aparenţă care, fără prea grozavă tragere de inimă, se încearcă a mai fi prezevată e tocmai aparenţa că se încearcă salvarea aparenţelor. Am numit mâlul acesta în care funcţionăm, la un nivel al precarităţii care ne devine suspect de suportabil şi indecent de confortabil, democraţie reziduală. Democraţie reziduală pentru că în acest nou ceva informulabil, în care fiinţăm de nişte ani, mai atârnă de căte o creangă, de câte un cui ieşit din perete, zdrenţe ale unor instituţii care ar fi trebuit cândva să reprezinte ţinuta de gală a democraţiei româneşti. Iar din reziduurile acestea, din zdrenţele despre care vorbesc, astăzi, dacă le-am aduna şi petici împreună, abia am încropi un linţoliu.

Sigur, avem o constituţie şi cine n-are altceva mai profitabil de făcut n-are decât să-şi alinte dioptriile cu lectura acelei abstracţiuni. Desigur, avem legi. Şi cine vrea n-are decât să le respecte. Avem avocat al poporului, curte constituţională, putere judecătorească şi alte asemenea minunăţii cu valoare de reziduuri. Şi? Nici legea, nici instituţiile, nici statul de drept nu interesează şi nu suscită vreo urmă de respect.

Instituţia fundamentală a democraţiei ar trebui să fie reprezentată de voinţa majorităţii, exprimată direct sau prin reprezentare. Dar noi trăim într-o democraţie reziduală, aşa că regula aceasta o putem socoti flotantă. Majoritatea, în democraţia reziduală, nu mai comportă evaluări cantitative, iese din patrimoniul aritmeticii şi se refugiază în cel al psihiatriei. Pentru că astăzi majoritatea este ceea ce vrea un singur om. Dacă aveţi nevoie de o demonstraţie pentru această afirmaţie este suficient să vă amintiţi ce fel a fost investit guvernul în 2004 sau în 2008. Atunci când aritmetica trebuie, totuşi, dacă nu frecventată, măcar vizitată, atunci se instrumentează o mecanică a fraudei care într-o democraţie ne-reziduală ar naşte cutremure. Din nou, pentru demonstraţie, putem evoca alegerile prezidenţiale din 2009 sau votul de tip Anastase, de la Camera Deputaţilor.

Din 2005 am asistat la un proces accelerat de dezagregare, în care puterea insituţiilor statului era sistematic şubrezită, întărindu-se, în schimb, puterea discreţionară a unui singur om. Întreg mecanismul care reglează distribuţia puterii în stat a fost reconfigurat astfel încât să fie controlat cu o singură cheie, iar acea cheie să se afle la cine trebuie. Demosul – cuvântul acela care alcătuieşte jumătare din democraţie- a devenit (în bună măsură datorită propriei ignoranţe – ignoranţa fiind cuvântul politicos prin care poţi indica prostia) cleiul urât mirositor şi deloc plăcut atingerii celui care îl foloseşte, dar cu care se poate închega butaforia legitimităţii. Întreaga putere construită în jurul acestui om, cu toată ţesătura de cârdăşii, afaceri cu stridentă cromatică penală şi afinităţi de budoar, şi-a definit un unic scop: autoperpetuarea. Ca la orice organism parazit, obsesia pentru autoperpetuarea este de o voracitate ieşită din comun, absorbind, devorând toată substanţa vitală a organismului pe care îl parazitează. Chiar dacă asta înseamnă moartea organismului gazdă şi implicit moartea parazitului însuşi.

Ieri, în Camera Deputaţilor ( care este cameră decizională, în acest caz) a fost legea prin care primarii vor putea fi aleşi într-un singur tur de scrutin. Astfel, candidatul care va obţine cele mai multe voturi în acest tur de scrutin va fi desemnat primar! Voinţa majorităţii, democraţia şi alte asemenea mofturi au fost definitiv eradicate prin votul unei… (curioase) majorităţi. O majoritate care nu are legătură cu votul popular din 2008 ci cu ceea ce spuneam în alineatul anterior.

Ne putem astfel trezi în situaţia în care un candidat obţine 18-20 de procente dim voturi şi acestea îi sunt suficiente pentru obţinerea mandatului. Ne putem imagina, deci, că în condiţiile unei prezenţe de 40% la urne, 8% din cei cu drept de vot stabilesc cine este noul primar. Şi nu am îndoială, acest model va fi consacrat şi pentru alegerea parlamentarilor. La fel de bine ne putem imagina şi situaţia (puţin probabilă, dar perfect posibilă) în care un primar este ales cu 4% din voturile valabil exprimate. Adică mai puţin decât pragul necesar pentru intrarea în consiliile locale sau Parlament. De ce nu? Dacă la o primărie există un număr de treizeci şi ceva de candidaţi (posibil) care nu depăşesc 3 procente, cel cu 4 % devine primar. Cum spuneam: puţin probabil, dar posibil.

Încă de acum câteva luni avertizam că actuala putere îşi pregăteşte instrumentele cu care să anuleze orice alianţă, orice mare coaliţie. Deşi am anticipat că actuala putere ar putea opta pentru o astfel de cale, mi-am dorit să cred că nu se va ajunge la o astfel de (iertare, dar cuvântul e încă prea blând) PORCĂRIE! Desigur, putem inventa discuţii de salon despre mobilizarea la urne, ne putem afunda în teoretice scrutări ale scârbei electoratului şi în sumare cântăriri de carismă, putem face exerciţii de analiză a exasperării, nu avem decât să ne risipim în matematica dezgustului, imaginându-ne că „poporul suveran” îşi va ieşi din sine şi va veni la vot pentru a da ticăloşilor o lecţie. Dar mai înţelept şi mult mai sănătos ar fi să revenim în România reală, cea a călcărilor în picioare de la promoţii, cea a îmbulzelii la sacoşele cu pomeni. Şi mai ales cea închinătoare la pixeli albaştri. Dacă reuşim această priză de luciditate înţelegem dimensiunile autentice ale acestei mizerii.

Să nu ne sfiim să rostim un cuvânt: fraudă. Despre asta e vorba. Puterea şi-a făcut bine socotelile şi a optat pentru soluţia cea mai profitabilă, nu doar în termeni politici, dar şi într-o riguroasa contabilitate a preţului votului. Pentru că este indiscutabil mai ieftin să furi/cumperi destule voturi într-un singur tur decât să furi/cumperi foarte multe voturi în două tururi. Calcul pragmatic.

O astfel de lege este scandaloasă, revoltătoare! Din acest moment abrogăm ideea de legitimitate, desfiinţăm principiul reprezentării şi le înlocuim şi de jure, aşa cum de mult s-a întâmplat de facto, cu regula tiraniei unei minorităţi agresive şi hulpave. Şi cred că de data aceasta nu mai avem voie să ne rezumăm la mârâitul pe blog, în gazete sau la televiziuni. Indiferent care este opţiunea mea legată de prezenţa la vot este inadmisibil ca principiul majorităţii să fie anulat şi reprezentarea noastră ca cetăţeni să fie pusă în mâna câtorva câţiva pasageri de autobuz hrăniţi din sacoşe cu sigle de partid.

Repet, ne putem narcotiza cu iluzia masivei mobilizări la urne a unei ficţiuni numită electorat responsabil, dar ştim foarte bine că dacă în ziua aia plouă responsabilitatea se volatilizează, iar electoratul se dizolvă. Şi până la urmă e vorba de un principiu. Unul care ar trebui să fie fundamental. Şi mai e ceva. Ştiţi ce? Nu cred că trebuie să acceptăm să le facem şi furatul uşor. Oricum vor fura alegerile, măcar să trudească puţin la asta, să năduşească precum Anastase. Nu văd de ce le-am îngădui să îşi dea şi spor de noapte pentru că au furat pe timpul nopţii.

Mi se pare supărător că prima reacţie a liderilor USL a fost una de resemnare, anunţând că vor modifica protocolul USL pentru a prezenta candidaţi unici la viitoarele alegeri locale. Aceasta este reacţia unor învinşi, unora care mută mereu în defensivă. Aşa că nu îmi vorbiţi despre mobilizare la urne şi aşteptări grozave de la ei. Era obligaţia lor să lupte cu puterea pentru ca această prevedere să nu treacă. Iar dacă puterea a impus-o atunci trebuiau să continue lupta cu orice fel de mijloace posibile, mergând până la retragerea din Parlament şi boicotarea alegerilor. Dar nu, ei au optat pentru soluţia care ( gândesc domniile lor) le rezolvă lor problema: regruparea, candidaţii unici. Pentru partidele care constituie USL poate că asta are cum fi o soluţie, pentru mine cetăţean care aştept să îmi fie apărat dreptul la reprezentare, care aştept ca principiile fundamentale să fie apărate, pentru mine nu este o soluţie. Ca atare, de ce m-aş mobiliza la urne? Ca să-i votez pe unii care nu sunt dispuşi să se lupte pentru drepturile mele? Ori gândesc liderii USL că, poate, porcăria inventată de putere le va fi lor prielnică? Şi într-un caz şi în altul USL validează şi prelungeşte zbaterea întru democraţie reziduală. Iar pentru aşa ceva nu am să votez. Chiar dacă plouă. Oricum înţeleg că votul meu nu mai contează.

Revolta mea faţă de această mizerabilă prevedere nu este nici o pledoarie în favoarea opoziţiei, nici (doar) o răsteală la actuala putere. E un strigăt indignat către tot ceea ce se adună sub coviltirul politichiei româneşti. Şi nu mă voi mulţumi cu acest strigăt. Sper doar să nu mă găsesc, ca în multe ocazii, strigând singur, de nebun, la pereţi. Atunci când toţi vor să tacă, ştiu respecta tăcerea. Şi vom tăcea cu toţii. Până când ni se va atrofia definitiv organul vorbirii.

P.S. Sunt convins că se vor găsi iar unii care să-mi predice despre inoportunitatea votului canci. Am explicat acum 4 ani, acum 3 ani şi de atunci de zeci de ori ce înţeleg eu prin dreptul de a alege. N-am chef să reiau doar pentru că unul a descoperit joi seara blogul ăsta şi are păreri. Ar însemna să încep prin a-i explica articolul de mai sus. Şi nici de asta n-am chef.