Sindromul castratului

Una dintre prostioarele cele mai consumate ieri a fost o înregistrare în care CTP, grav în intenţie, dar încercând încă o dată să viziteze teritoriul umorului, s-a trezit maimuţărindu-l pe deja caraghiosul care ( vai!) ne va reprezenta la Eurovision. Nimic de obiectat, chestia aia pe care norodul a găsit potrivit să i-o trimită dumneaei ioropii e perfect încadrabilă în categoria grotescului de bâlci, lângă femeia cu barbă, Aurel piticul cocoşat şi găina cu două capete.

Consumatorul de divertisment ştiristic (iertare pentru cuvântul născocit, dar parcă şi mai supărător e americănescul infotainment) are nevoie să fie constant şi abundent alimentat. Cu orice poate funcţiona în proximitatea noţiunii de ştire. Oricum, nimeni nu zăboveşti în inutile reflexii, informaţia intră pe la un capăt al tubului şi iese pe la celălalt, nimic nu dospeşte, nimic nu rodeşte. Condiţia actuală a presei asta e! Nu se mai întâlneşte cu raţiunea consumatorului, doar cu timpanul şi, în treacăt, cu retina. Dar mai ales cu timpanul, într-un neîncetat proces de asurzire a consumatorului de „ştire”, care trebuie fără contenire alimentat, asurzit, cu o larmă neîntreruptă, intensă. Raporturile presei, azi, cu cel care, cu sau fără voie, a „devenit consumator de ştiri” e unul aproape pavlovian. Cititorul/ascultătorul/telespectatorul primeşte stimulul şi reacţionează, rapid, inutil şi superificial, dar mereu în parametri. Ştirea A trebuie să producă indignare – vreme de câteva zeci de secunde consumatorul e indignat, urmează ştirea B, care trebuie să înduioşeze- pentru scurtă, foartă scurtă vreme, consumatorul e oarecum înduioşat, ştirea C ar trebui să producă uluire- consumatorul, docil, stă cu gura căscată câteva momente.  În felul ăsta cel pe care în mod repetat l-am numit „consumator” băleşte de dimineaţa fără seara şi atât. Hrana nu mai vine de multă vreme, dar clopoţelul zgândăre în continuare o glandă salivară docilă şi imbecilă.

În cele din urmă suntem nevoiţi să admitem că epidemia asta de noutăţi e perfect inutilă. Pentru că ceea ce ne-ar putea cu adevărat interesa nu ne e livrat de către angrosiştii de informaţie, în schimb ne transformăm, nătângi şi fără discernământ în maimuţoi dresaţi să chiţăie, grohăie, aplaude, să se indigneze, să hlizească – după cum sună clopoţelul. De ce ar putea interesa întreaga naţie că o babă de nu ştiu unde a prăjit cartofi? Sau că în nu ştiu ce cătun un beţiv s-a suit pe un stâlp? Ori că nu ştiu ce duduie şi-a schimbat babalâcul? Cling-cling! Băliţi, vă rog!

Afacerea asta, se spune, e una complicată, în care există o competiţie teribil de dură. Nimic de mirare atunci dacă negustorii de „ştiri” se străduiesc să se aprovizioneze cu clopoţei cât mai eficienţi, cât mai sonori. Aprovizionarea, ca în orice afacere, e esenţială. Se lucrează industrial, mai adaugi aditivi, o mai cârpeşti cu nişte coloranţi, banda trebuie să meargă. Dacă n-ai materie primă de calitate foloseşti ce ai. Nu trebuie să opreşti banda! N-ai ştire, dai nimicuri, dar le prezinţi ca ştire.

CTP face gazetărie ( din aia adevărată) de mulţi ani. Uneori teribil de inspirat, alteori doar nevrozat. CTP scrie cărţi. Uneori al naibii de bine. Lucrurile astea nu interesează. Nu mişcă limba clopoţelului. CTP se numără printre gazetarii îndeajuns de citiţi, suficient de luaţi în seamă, dar să nu ne facem iluzii. Există mişunători prin televiziuni mult mai activi, mult mai prezenţi, competenţi în orice, zgomotoşi, cu nevroze gata pregătite, lucrate de acasă, numai bune de trântit în pixeli. Cât despre cărţi… s-a reţinut, cetăţeanul Popescu Cristian Tudor scrie din alea… cum le zice… cărţi. Nu am reţinut niciun titlu, oricum nu citim, suntem ocupaţi să… Cling-cling! Băliţi, vă rog!

Revenind la povestea cu „cântatul lui CTP”. Care nu îmi e în mod obligatoriu foarte drag. Ieri, peste tot, clopoţelul suna cu vocea piţigăiată a lui CTP maimuţărindu-l pe caraghiosul ăla eurovisionist. Sigur, panarama aia pe care a trimis-o electoratul la Eurovision merită orice batjocură posibilă. Nu despre asta e vorba. Ci despre reacţia la clopoţel. Dacă CTP scria pur şi simplu despre porcăria respectiă – cu nervi, cum obişnuieşte- îl citeau câţiva rătăciţi pe site-ul gazetei unde funcţionează şi gata. Dar şi-a dat chiloţii în vine! Pentru că prosteala aceea în regimul ăsta e încadrabilă! Şi atunci a sunat clopoţelul! Şi când sună clopoţelul… se face rating! Aţi înţeles? Asta e toată chestia cu clopoţelul! Un CTP obişnuit e citibil, interesant în mod rezonabil, citabil între anumite limite. Dar un CTP castrat sună a clopoţel.

Articolul ăsta, fireşte, nu va rupe gura târgului la rating/trafic. Pentru că, cititorii mei nu mai au nevoie de explicaţia asta, nu e despre CTP. Nici măcar despre presă. Cling-cling!