Said

În anul  întâi de facultate l-am cunoscut. A venit spre mine mustrându-mă cu degetul arătător şi cu un zâmbet  întins pe faţă până pe parcela de unde  incepe rânjetul.

– Mai, baiad zimbadic! mi-a zis, cu accentul acela pe care mereu mi-am propus să-l îndrăgesc, dar niciodată n-am reuşit. Mai, baiad! Tu invedzi la mine rumâneş, gă io la nebunu’ ala de Gadafi nu me mai întorc!

Aşa m-am pricopsit cu Said. Şi cu obligaţia de a-l învăţă „rumâneş”, lucru care, trebuie să recunosc, nu mi-a prea ieşit. N-am priceput niciodată de ce trebuia să se întoarcă la Gadafi, câtă vreme el era, cel puţin oficial, din Yemen. Urmam facultăţi diferite, dar fumam amândoi prin aceleaşi locuri, aşa că am legat un soi de prieteşug.

Nu se dădea el în vânt după carte, dar îi plăceau muierile, lucru care merită, totuşi, o anume apreciere, într-o vreme în care slobozenia moravurilor lasă bărbaţii să se iubească şi între ei.

– Mai, nu jdiu gum se faşe, da’ din toată viadza azda mie doar bizda ji fumatul îmi blage! mărturisea el fără urmă de candoare, dar cu acelaşi rânjet mereu la vitrină.

Prin anul trei a cunoscut-o pe Tincuţa, o moldoveancă zdravănă, care avea să-i facă de petrecanie. S-a însurat cu ea, iar nunta lor a fost una dintre cele mai ciudate întâmplări la care am participat.Mai întâi amărâtul a trecut printr-un soi de ceremonie în care s-a creştinat. Stătea năuc în biserică, ud leoarcă şi se uita ca o găină speriată, când la unul, când la altu, căutând un colţ în care să se ascundă.

-Şezi dracu’ ghinişor şî nu ti mai jălui aşe, bri omule! l-a îndemnat viitorul său socru.

Said al meu îşi şterge apa care i se prelingea peste sprâncene, dând năvală spre ochi şi îi răspunde căinându-se:

– Ce bizda lu’ mă-sa botez e azda, mă, care faci omu’ fleaşca? Ge? Nu m-am zbalad agază? M-am zbalad, dat gu barfum, bizda mă-sii de nebuni!

La nuntă stătea în capul mesei, speriat, nedumerit. Dintre ai lui nu venise nimeni, mă avea doar pe mine şi alţi doi studenţi arabi, care se chercheliseră urgent şi dispăruseră cu nişte pipiţe. Se uită la mine cu o expresie deznădăjduită şi-mi zice:

– Bre, dupa ce se îmbada ăjtia e gata? Nu mai face nimeni fleojgăit la mine, da? Nu mai vugărejde nimeni cu zârba lor, că bag la bizda mă-sii de nevazdă ji de tot!

La periniţă a pupat juma de Moldovă. Zice:

– Mai, bine ca jocu azda e doar bubat, nu e ji vutut, că mă lua dragii!

Pe urmă s-a aşezat la casa lui. A primit cetăţenia şi n-am mai ştiu de el multa vreme. L-am găsit, peste ani, într-un târguşor din Moldova. Era un fel de amploiat, care învăţase un singur lucru:

– Mai, daga vrei ză rezolv brublema la tine, dai ji tu gadou la mine!

Se integrase perfect. Avea patru copii.

– Vata e guminte, mai! Da’ baiedzi e moldoveni ai dragu’ , mai! Valerică e jel mai al dragu, gaftejde be todzi la jgoală!

A încercat el câteva afaceri, dar nu i-au prea ieşit. Cu timpul am uitat de el. Nu ne-am mai văzut, n-am mai primit veşti despre el. Îl lăsasem într-un fund de Moldovă, să-şi crească puradeii şi să devină român sadea. Asta până recent, când ne-am revăzut, din întâmplare!

-Bre, omule! îmi zice. Şi panaramî di om am fost şî io, bre!

Said al meu ( devenit Victor, după botez! ) căpătase un curios accent, o împerechere între vinul de Huşi şi arak-ul de Yemen.

– Copchiii o crescut, muierea-i dolofanî şi gureşî, ‘tu-i şaptele mamii ei! Di şe chizda mă-sii nu m-am făcut eu terorit, uăi, ca Haissam? Şî m-am făcut moldovean, ‘tu-i soarili şî închinarea mamii ei di viatî!