Iar despre criză

O agenţie de rating ( agenţiile de rating sunt minunile alea de competenţă, rigoare şi clarviziune, care au făcut posibile vremurile minunate pe care le trăim) i-a strâmtat taiorul unchiului Sam. Toată lumea s-a pus pe pizduit agenţiile de rating, băuturile carbogazoase şi pizza vegetariană. Bursele au devenit spitale de boli nervoase, iar brokerii infirmiere puse să calmeze babele lovite de ipohondrie. Că agenţia de rating a greşit la socoteli cu vreo două mii de dolari, că prognozele sunt aşa şi pe dincolo. Discuţii şi para-discuţii. Nimeni nu s-a întrebat: de ce mama dracului se îmbracă unchiul Sam, moşneag serios, în taior, ca muierile?

Fetişul atotputerniciei pieţei, cârpit cu demenţa consumerismului şi fundamentalism neocon au născut haosul de astăzi. Şi ăsta e doar aperitivul. Cum nu sunt un decident în materie de economie planetară, am voie să am păreri. Ăia care sunt decidenţi ar fi trebuit să aibă soluţii. Dar şi ei tot păreri au.

Ani şi ani de zile s-a tot cântat corul dereglementării din opera „Cum să futem complet economia?”. Şi acum le-a ieşit. Au dereglementat, aşa cum scrie la catehismul neocon, eliminând tot mai mult statul din postura de agent de control şi reglementare. Rezultatul, firesc şi previzibil: crah, fraudă, haos. Când vine vorba de criză, cauza este rapid identificată: scăderea consumului. Când e vorba de soluţii din nou sună simplu: stimularea consumului. E ca şi cum i-ai spune unui drogat aflat în sevraj că pentru a-şi salva viaţa trebuie să-şi mărească doza.

America e cel mai bun exemplu. Un paradis consumerist. În care  paradigma economică e simplu formulată: consumul stimulează economia. Şi un întreg sistem a fost fabricat pentru a „stimula economia”. Un complex militar-industrial care să asigure resursele necesare. America este dependentă de importurile de resurse energetice. Electricitatea vine, în bună parte, din Canada. Petrolul din Venezuela şi Golful Persic. Cu toate astea consumatorul american plăteşte un preţ net inferior ( faţă de cel plătit de europeni) pe combustibili. Pentru că trebuie stimulat consumul. Pentru că producătorii de autoturisme ridicol de ineficiente trebuie să supravieţuiască. Iar consumul ăsta poate fi, în permanenţă, asigurat doar cu ajutorul sfântului credit. Adică amanetând ziua de mâine. Adică rostogolind la nesfârşit bolovanul datoriilor. Consumând mult mai mult decât îţi poţi îngădui, ca individ, companie sau stat.

Atunci când câteva importante bănci americane, din cauza hoţiei, prostiei şi incompetenţei, au intrat în rahat, statul american a uitat versetele dereglementării, decalogul neintervenţiei şi catehismul atotputerniciei pieţei şi a scos nişte sute de miliarde pentru a salva… afacerile private. Astăzi, acelaşi stat american constată că, de fapt, el însuşi are o problemă. Că el însuşi e dator vândut şi că de fapt, poate, nu-şi îngăduia să pompeze acele sute de miliarde. Că poate risipeşte neîngăduit pe programe militare – aşa cum făcea odinioară Uniunea Sovietică. Dar programele militare sunt vitale. Cu ajutorul lor se obţine petrol ieftin. Cu petrol ieftin, nu e aşa, se „stimulează” consumul. Iar pentru risipa şi obsesia consumului din hamburgărie nota de plată e trimisă către toţi cetăţenii planetei. Explicaţia e simplă: plătiţi, că dacă nu… ne prăbuşim; şi când ne prăbuşim vă băgăm pe toţi în rahat.

Consumul e o sursă de creştere a economiei, desigur. Multă vreme s-a vorbit despre creştere „sănătoasă” şi „nesănătoasă”. La fel cum vorbesc astăzi „marii economişti” despre faptul că „băncile trebuie să dea drumul la credite pentru a stimula consumul”. De fapt sănătos este să consumi cât produci. Iar dacă te împrumuţi, să o faci penru a produce mai mult şi abia apoi pentru a consuma mai mult. Nu sunt eu consilierul lui Obama, dar mie aşa îmi sună sănătos. Mi se mai pare sănătos să gestionezi raţional resursele scumpe şi limitate. Dar eu nu-s specialist. Nici n-am pentagon în podul casei.

Soluţiile despre care discută astăzi toată lumea sunt de fapt nişte cârpeli ale falimentarei paradigme despre care vorbeam la început. Ori e limpede că de fapt e nevoie de formularea unei noi paradigme. Capitalismul e  o băşină puturoasă. Libera iniţiativă, competiţia – care ar fi trebuit să fie motoarele dezvoltări- sunt sufocate de un corporatism toxic, apăsător. Statul, în loc să îşi exercite rolul de reglementator şi supraveghetor al pieţei, se rezumă la rolul de salvamar excedat de numărul de ageamii care vor să înoate pe furtună. Conceptul de dezvoltare durabilă e privit ca un joc de societate, un exerciţiu de retorică pentru seminarii internaţionale şi atât.

America are neşansa de a traversa unul dintre cele mai complicate  momente ale istoriei sale având la Casa Albă un preşedinte inept. Oricum, adevăraţii puternici ai Americii nu par încă dispuşi să renunţe la „modelul economic” care a născut festivalul de astăzi. Se caută cârpeli care să facă taiorul unchiului Sam purtabil pe mai departe. De decenii SUA au impus lumii un model politic şi economic. Cu mai mare sau mai mic succes. Acum poate  a venit momentul ca lumea să impună Americii nu un nou model, dar un lucru simplu şi raţional, cu care noi ceilalţi, cu toţii, suntem obişnuiţi: cumpătare.